Homo homines lupis. Chiar mai mult decât atât. Majoritatea oamenilor nu doar că au sub blana de oaie apucături de lup, dar sunt şi proşti. Sunt proşti pentru că uită că roata este roată şi că fiecare spiţă este când sus, când jos. Aceşti lupi proşti, ajungând niscaiva funcţionari, dincolo de gaura din geam, se uită plictisiţi şi cu dispreţ la cei care stau la coadă în faţa ghişeului, casieriei etc... "Ia să înveţe ei regulile. Le arăt eu ce-i aia regulă şi cine dictează aici". "Mie să nu-mi vină cu sentimente, drame sau cazuri personale. Aici este firmă, instituţie serioasă, iar eu sunt cel care...". Dacă încerci să-i explici că nu doar regulile, dar şi legile prevăd posibilitatea şi dreptul la punerea în discuţie a unei excepţii, sare în sus lezat. Prostul este întotdeauna orgolios şi asta nu este decât plevuşca, adunătura birocraţilor de proastă condiţie. Îmi cer scuze de la cei care fac excepţie! De fapt, majoritari, dar trei ciori într-un stol de porumbei te fac să vezi doar negru înaintea ochilor. Plevuşca doar jigneşte şi murdăreşte, umplând de găinaţ în jurul ei. Lupii cei mari, care sunt nu atâta proşti cât ticăloşi, aceia sunt otrăvitori într-o societate. Ei dictează, rup, trec peste, calcă în picioare orice le stă în cale. De aceea societăţile, dintru începutul veacurilor, s-au autoorganizat în straturi sociale, în final, în stat. Stat care trebuie să fie mama tuturor cetăţenilor săi. Statul trebuie să protejeze cetăţenii de abuzuri şi de bunul plac al celor cu putere de decizie. Până şi cele mai dictatoriale state au ţinut cont de această minimă cerinţă socială, care menţine într-un minim echilibru o societate. Până şi sultanatele medievale respectau, indiferent de defecţiuni, acest principiu social bazal. Cum stăm noi! Ei, noi suntem o excepţie a tranziţiei! Şi dau exemple concrete, trăite de mine. Mă trezesc cu o somaţie de la Electrocentrale că sunt restant la plăţi cu o sumă consistentă numărată în destule milioane pe o perioadă oarecare, dar demult, demult. Eu sunt cu plăţile la zi, lună de lună. Şi cred că dacă aş fi avut restanţă nu mi-ar fi primit plăţile în fiecare lună, fără să mă someze să plătesc o datorie aşa de veche. Am însă obiceiul de a nu păstra chitanţele decât un an de zile. Am considerat că o plată este o problemă serioasă şi că este suficient un an de zile. N-am deci nici o dovadă că am plătit pentru perioada respectivă, aşa încât mă duc la bancă să o achit. Bineînţeles că sunt fiert de o furie neputincioasă şi îi reproşez nemotivat casierei, care, înţelegătoare, zâmbeşte şi spune:„Nu sunteţi primul. Nu sunteţi singurul. Aproape săptămânal văd asemenea cazuri. Pentru a nu fi fraierit, păstraţi chitanţele măcar trei ani”. Deci cineva m-a luat de fraier şi sunt absolut neputincios în faţa ticăloasei somaţii. Nu pot dovedi nimic. Şi nici nu mă apără nimeni nici o lege şi nimic. În urmă cu cinci ani, am preluat casa socrilor şi am dărâmat-o, rămânând doar pereţii exteriori, spre a o reclădi. Nu putea rămâne nici un telefon între dărâmături. Am anunţat Romtelecomul, am renunţat la legătură, iar după patru ani, când am terminat clădirea, m-am racordat la RDS. De la Romtelecom primesc anul acesta somaţie că am de plătit o anumită sumă, cu penalizare lunară... etc. Orice discuţie este zadarnică. Nu pot dovedi nimic cu acte. Plătesc şi înjur. Iarăşi cineva a abuzat cu neruşinare. Lipsa de legi a statului român mă obligă să-mi vărs din sudoare în buzunarul grecului. Mă pot eu judeca cu Romtelecom? Cu Electrocentrale? Chiar dacă aş avea documente, cât aş pierde şi cât aş câştiga? Cât timp, câtă enervare, câtă uzură? Mi-ar fi mai în folos? În acelaşi timp Electrica mă somează că există o restanţă de vreo 5 milioane pe numele socrului, de mult decedat, Dumnezeu să-l ierte. Mă duc, le explic că dărâmarea s-a făcut în urmă cu cinci ani, că oamenii lor au făcut o nouă racordare, că în urmă cu 6-7 luni oamenii lor mi-au schimbat contorul etc.,etc... Singura soluţie rămâne plata. Aşa figurez, îmi place bine, nu îmi place, iar bine. Plec în străinătate şi îmi iau rooming la telefon. Mă întorc şi primesc o notă de plată de peste 13 milioane. Cer explicaţii. Pe un ton, pe care nu-l comentez, mi se spune: "Aţi vorbit cu străinătatea 160 de minute". Le spun că este o aberaţie, nici nu am vorbit, nici nu mi s-a vorbit atâta. Cer desfăşurător. Se vorbeşte la Bucureşti. "Sigur, vine băiatu..."! Aiurea! În loc de desfăşurător, îmi vine o notă de plată de aproape 21 de milioane. Apelez la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului. Şi se promite că voi primi desfăşurătorul convorbirilor. De data aceasta îl primesc, dar peste mai bine de o lună de la prima promisiune. De unde să ştiu eu cât a fost de prelucrat? Inteligent desfăşurător! Aceleaşi telefoane pe care le apelezi se repetă într-un număr pe care nu ai cum demonstra că nu le-ai făcut. Timpii fiecărei convorbiri sunt peste ceea ce ştiu eu că vorbesc. Nu sunt din fire foarte vorbăreţ. Cu atât mai puţin la telefon. Dar cum pot eu demonstra tehnic şi palpabil acest lucru. Au fost zile când aproape toată ziua am stat la volan. Pe desfăşurător vorbesc atât de des încât pare c-aş fi stat închis undeva, m-am plictisit şi am încercat să scap de plictiseală, dând telefoane. Cum pot demonstra?Să-mi cheltui de acum înainte viaţa, înregistrându-mi şi cronometrându-mi convorbirile telefonice? Realizez că nu pot aduce nici un argument valabil juridic, aşa că scuip, înjur şi plătesc. Nu sunt paranoic. Nu cred că mi se întâmplă anume mie aşa ceva. Sunt doar un cetăţean ca toţi cetăţenii. Fiecare poate păţi ca mine. Mulţi păţesc ca mine. Dar şi mai mulţi, acolo unde "se încarcă rezonabil", nici măcar nu ştiu că plătesc ca nişte fraieri. A-l fraieri şi a-l face să umble pe drumuri pe cetăţean a devenit politică naţională. Liniştea, confortul, sănătatea şi drepturile cetăţeanului sunt ultimile lucruri care contează în această ţară. Oricum, toate întreprinderile furnizoare de servicii care deţin monopol şi instituţiile care se autocontrolează "au ca politică de chivernisire" nedreptăţirea cetăţeanului român. Realizez doar că în această ţară cetăţeanul este ultimul lucru care contează. Nici măcar oamenii nu sunt conştienţi că nimănui nu-i pasă de ei. Dacă ar fi conştienţi, s-ar aduna, ar urla şi ar sugruma turmele de ticăloşi. Despre oficialităţi ce să mai spunem! Treaba lor, după cum vedem, chiar şi în guvern, este de a fura, nu de a apăra cetăţenii. De ce nu există nici o lege, care sa-i apere pe cetăţeni. Păi au votat cetăţenii vreun parlamentar sau vreun senator? Ei au votat partide care au azvârlit populaţiei liste de clienţi, nu contează cât de troglodiţi, clienţii lor să fie! Partidele? Vorba lui Geoană "... şi noi am minţit cât am fost la putere...", adică "şi ei mint, şi toate partidele mint". "O să ne îmbrăcăm frumos la alegeri, o să ne dăm cu busuioc prin gură. Votaţi voi lista. Candidaţi vreţi? O să vă dăm noi deputaţi de o să vă săturăm!" De aceea nu există în ţara aceasta nici o lege care să-i apere pe cetăţeni de abuzurile tuturor neruşinaţilor. Poporul român nu are parlamentari. În locul lor, partidele aleg clienţi politici, pe care îi trimit cu picioare în fund în Parlament, clienţi politici, care nu sunt decât nişte... şi care sug ţâţa de la câte o scroafă politică. Excepţiile, care, desigur, există, nu pot schimba cu nimic impotenţa intelectuală a "Marii Adunări". Un deputat real şi nu de hârtie ar fi un om ales de un segment de populaţie. "Te-am votat, te iau la întrebări sau chiar renunţ la tine". Dar noi nu votăm decât liste. Pot fi luate listele la întrebări?