În momentul în care am atras atenţia asupra inexistenţei fundamentului legal al „indexării, majorării, ajustării, actualizării …” impozitului pe clădirile persoanelor juridice prevăzut de art. 253 din Codul Fiscal, aveam convingerea sinceră că interpretarea dată de executivul local şi girată de legislativul orădean, era rezultatul unui pardonabil, pasager şi posibil de corectat lanţ de erori, generat de superficialitatea şi graba cu care, în preajma Crăciunului trecut, le-a fost „dăruită” orădenilor neinspirata şi îndelung mediatizata H.C.L. nr. 871, din 22.12.2005, privitoare la impozitele şi taxele locale pentru anul 2006. Speranţa că reanalizarea şi aşezarea prevederilor controversatei hotărâri în parametrii de legalitate impuşi de actele normative în vigoare vor fi doar o chestiune de timp, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, o deşartă iluzie, câtă vreme documentul, asupra conţinutului căruia vom face referiri în cele ce urmează, trădează exclusiv o încercare lamentabilă şi neconvingătoare de legitimare a erorilor, şi nu - aşa cum ar fi fost normal - o acţiune efectivă, concretă, de corecţie şi îndreptare a lor. Din această perspectivă, prin incoerenţa construcţiei şi labilitatea argumentaţiei, cât mai ales prin stupiditatea concluziilor, „raportul de specialitate” nr. 75794, din 21.03.2006, întocmit de Direcţia economică a Primăriei municipiului Oradea, nu e doar o regretabilă mostră de îndoielnic profesionalism, ci un veritabil afront, o sfidare la adresa celor, nu puţini la număr, pentru care raportarea corectă la lege presupune, înaintea oricărei acţiuni, efortul de a descifra - responsabil - intimitatea integratoare a spiritului şi a literei ei. Ce începe prost se termină şi mai prost La începutul materialului, sunt înşiruite denumirile capitolelor Titlului IX din Legea 571 / 2003, enumerare din care, nu întâmplător, lipsesc : Cap. I ( „Dispoziţii generale”), Cap. XI ( „Scutiri şi facilităţi comune”), Cap. XII ( „Alte dispoziţii comune”), Cap. XIII ( „Sancţiuni”) şi Cap.XIV ( „Dispoziţii finale” ), cu toate că, în textul materialului, se fac referiri şi la articole din aceste capitole, nu doar la cele din capitolele II - X ( art. 249 - 283 ), astfel încât, tentaţia parţialităţii şi a desprinderii de context, se vădeşte încă din primul paragraf. Se trece, din start, direct la art. 287 - care face parte din Cap.XII „Alte dispoziţii comune” ( n.n.) - care „dă posibilitatea consiliilor locale de a modifica anual impozitele şi taxele locale” ( n.a.), după care se invocă art. 253, cu precizarea limitelor minimă şi maximă de impozitare procentuală. Pornind de la aceste enunţuri parţiale şi incomplete, se recurge la o juxtapunere necontextuală a conţinuturilor, iar printr-o relaţionare exclusivistă a celor două articole (253 şi 287), se ajunge la postularea unei concluzii, pe cât de originală, pe atât de „ghiduşă”, dacă nu ar fi cu adevărat periculoasă : „(…) modificarea impozitelor rezultate din aplicarea acestor procente poate fi făcută fără discriminare între categoriile de contribuabili, lăsându-se la latitudinea fiecărei municipalităţi să stabilească acest lucru în funcţie de condiţiile specifice zonei” (n.a.) !!! Am putea adăuga doar că n-ar fi fost lipsită de interes şi menţionarea „longitudinii” municipalităţii înzestrată cu atari prerogative, nu neapărat pentru o mai riguroasă localizare geopolitică a originii acestui text (există pe lume şi coincidenţe neîntâmplătoare, nu-i aşa? ), cât, mai ales, pentru şansa unei salutare şi remarcabile contribuţii a colectivului de autori la îmbogăţirea limbajului de specialitate, capabilă a stârni, măcar invidia, dacă nu, mânia Legiuitorului ! Politica fiscală a bunului plac Până la urmă, pentru o astfel de municipalitate, celelalte prevederi din Titlul IX al Codului Fiscal, chiar nu mai sunt necesare, ele putând fi ignorate „de jure”, întrucât, numai prin aceast mod de abordare a art. 287, se poate conferi, unilateral şi irevocabil, dimensiunea valorizării absolute şi maximale a caracterului „nelimitat şi nediscriminatoriu” al nevoii de venituri la bugetul local, nevoie ce urmează a fi satisfăcută tocmai de şi prin nivelurile impozitelor şi taxelor locale. Doar această interpretare a absolutului în materia deciziei la nivel local, poate reprezenta suportul argumentativ pe care se poate croi, fără vreun risc imediat, acţiunea concretă şi nerestricţionată, de escaladare a oricăror limite în materie fiscală, pe tot parcursul exercitării mandatului consilierilor locali, sau, cel puţin, până în anul în care vor avea loc alegeri locale, când, măcar teoretic, din raţiuni electorale, s-ar putea dispune o slăbire a chingilor şi frâielor impozitării, în sensul unei relaxări faţă de anii precedenţi, ca o dovadă a „grijii” şi „preocupării”, probabil tot atât de „nelimitate şi nediscriminatorii” a aleşilor locali faţă de membrii comunităţii, fie ei persoane fizice, ori juridice! De aici şi până la ideea unei autonomii de tip federalist, n-ar mai fi decât câţiva paşi, relativ lesne de parcurs, prin admiterea şi acceptarea legitimităţii unui Cod fiscal local propriu, dependent şi subordonat exclusiv „latitudinii”, adică bunului plac al „municipalităţii”… ori, cu certitudine, nu acesta este sensul art. 287 al Legii nr. 571 din 2003 ! Iuţeală de mână şi nebăgare de seamă Împotriva „Raportului” nr. 75794/2006, a profund eronatei concluzii formulate de autorii materialului, precum şi din dorinţa prevenirii efectelor posibile ale punerii în operă a diabolicei, de acum, construcţii a HCL 871/2005, aducem doar câteva Contraargumente : Citarea incompletă şi inexactă (deşi s-au folosit ghilimelele) a textului art. 287; Iată enunţul complet al acestui articol de lege: „Peste nivelul impozitelor şi taxelor locale prevăzute in prezentul titlu, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau consiliile judeţene, după caz, pot modifica anual impozitele şi taxele locale, fără discriminare între categoriile de contribuabili, în termenul prevăzut de art. 288 alin. (1), in funcţie de condiţiile specifice zonei, cu excepţia taxelor prevazute la art. 263 alin. (4) si (5) si la art. 295 alin. (11) lit. b)- d).” Se poate remarca faptul că Legea înscrie termenul de „nivel” - relaţionabil cu sumele fixe, şi nu acela de „limite” - utilizat în contextul referirii la cotele procentuale, observaţie necesară, esenţială şi relevantă, câtă vreme articolele 251 şi 252 stabilesc niveluri, iar art. 253 stabileşte limite. Lipsa oricărei referiri la art. 288, care stipulează: „(1) Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucuresti şi consiliile judeţene adoptă hotărâri privind impozitele si taxele locale pentru anul fiscal următor, în termen de 45 de zile lucrătoare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 292. (2) Primarii, primarul general si preşedinţii consiliilor judeţene asigură publicarea corespunzătoare a oricărei hotărâri în materie de impozite şi taxe locale adoptate de autorităţile deliberative respective.” Ignorarea cu desăvârşire a art. 292, al cărui conţinut este: „(1) În cazul oricărui impozit sau taxă locală care constă intr-o anumită sumă in lei, sau care este stabilită pe baza unei anumite sume în lei, sumele respective se indexează anual pentru a reflecta rata estimata a inflaţiei pentru anul următor, dacă rata estimată a inflaţiei depăşeşte 5%, cu excepţia taxei prevăzute la art. 263 alin. (4) şi (5). (2) Sumele indexate se iniţiază în comun de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Administraţiei si Internelor si se aprobă prin hotărâre a Guvernului, emisă până la data de 30 aprilie, inclusiv, a fiecărui an. (3 ) În perioada cuprinsă intre 1 ianuarie 2005 şi 1 ianuarie 2011, nivelul taxei asupra mijloacelor de transport, prevăzut la art. 263 alin. (4) si (5), se majorează prin hotărâre a Guvernului, în conformitate cu angajamentele asumate de Romania în procesul de negociere cu Uniunea Europeană, la Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor, în luna aprilie a fiecărui an cuprins in perioadă, la propunerea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi cu avizul Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Administraţiei si Internelor.” Nu se face nici o trimitere la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar această omisiune este esenţială în descifrarea erorii, deoarece în textul acestor Norme, în Titlul IX, Capitolul II („Impozitul pe clădiri”) referirile la aplicarea cotei de majorare conform art. 287 din Legea 571/2003 apar precizate, menţionate, descrise, explicate, detaliate şi exemplificate clar, distinct şi neechivoc, exclusiv privitor la calculul impozitelor pe clădirile persoanelor fizice, reglementate prin art. 251 şi 252 din Codul fiscal (punctele 28- 51 din Norme). Aplicarea cotei de majorare stabilită de către consiliile locale asupra impozitului pe clădirile persoanelor juridice, dincolo de limitele stabilite prin art. 253 (punctele 52-60 din Norme) nu este prevăzută, menţionată, descrisă, explicată, detaliată sau exemplificată, în nici unul din textele celor două acte normative ! Mai mult, la punctul 53, alin. 1, din Norme se arată că : „În termen de 45 de zile lucrătoare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotarârii Guvernului prevăzute la art. 292 din Codul fiscal, consiliile locale adoptă hotărâri privind stabilirea cotei pe baza căreia se calculează impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice, cotă care poate fi cuprinsă între 0,5% si 1,0% inclusiv (s.n.). În cazul municipiului Bucureşti aceasta atribuţie se îndeplineşte de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti." Necunoaşterea legii nu scuză nerespectarea ei De asemenea, în aplicarea art. 287 şi 288 ale Codului fiscal, punctul 224 (1) din Normele de aplicare, precizează : „Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliile judeţene adoptă până la data de 31 mai, inclusiv, pentru anul următor, hotărâri privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale referitoare la : a)stabilirea cotei impozitelor sau taxelor locale, după caz, când acestea se determină pe bază de cotă procentuală, iar prin Codul fiscal sunt prevăzute limite minime şi maxime; b)stabilirea cuantumului impozitelor şi taxelor locale când acestea sunt prevăzute în sumă fixă, în limitele prevăzute de hotărârea Guvernului prin care nivelurile impozitelor şi taxelor locale se indexează/ajustează/actualizează în condiţiile art. 292 din Codul fiscal.” Prin urmare, nu impozitele stabilite procentual sunt indexabile, ci taxele şi impozitele exprimate în sumă fixă, aşa după cum se arată şi în art. 292 al Codului fiscal! Chiar şi din punct de vedere lingvistic, sintagma „indexarea/ajustarea/actualizarea… procentelor” ar întruni suficiente atribute ale unei exprimări pleonastice, fiind, în mod firesc evitată, de toate textele de lege, iar precizările făcute prin Punctul 224 (1) lit. a) şi b) ale Normelor, conferă suficienţă şi elocvenţă în susţinerea acestei afirmaţii. O răstălmăcire mistificatoare a a legii Se constată că, nici pentru autorii materialului şi nici pentru cei la dispoziţia cărora a fost el pus, nu există alt element pentru argumentarea deciziei de indexare a procentelor de impozitare a clădirilor persoanelor juridice, în afara articolului 287, citat incomplet şi desprins de contextul art. 288 şi 292 la care acesta face trimitere, adică izolat tocmai de textele care arată cât se poate de clar, la ce se referă indexarea (art.292) şi în ce condiţii se realizează actualizarea impozitelor stabilite pe baza unei anumite sume fixe, în lei (art.288). Ca urmare a acestei aparent „nevinovate”, dar vădit tendenţioase şi tocmai de aceea inacceptabile răstălmăciri mistificatoare a Legii, domniile lor ajung la firesc-penibila „îndreptăţire” de a indexa pentru anul 2006, cu 60% procentul maximal la clădirile reevaluate, şi cu 300% procentul maxim pentru cele nereevaluate, dând o nouă „înfăţişare” cotelor iniţiale de 1,6%, respectiv 40%, prin „şiretlicul”, „găselniţa” substituirii procentului, cu suma fixă rezultată din ponderarea valorii de inventar cu cota procentuală maximă de impunere, sumă asupra căreia, ar urma să se aplice suplimentar şi o cotă de majorare locală, după modelul punctului „i” din algoritmul de calcul al impozitului pe clădirile persoanelor fizice !!! Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic Această „năstruşnicie” nu poate camufla, decât în disperarea imaginativă a autorilor, eroarea ce decurge din încălcarea art. 292, câtă vreme impozitele reglementate prin art. 253 al Codului fiscal sunt procentuale şi nu se supun regimului majorării prevăzut de articolele 287, 288 şi 292 ! „Înţelegem că trebuie să schimbăm ceva, dar să facem în aşa fel, incât să nu modificăm nimic !” sau, după cum ar fi spus celebrul personaj caragialesc, nepieritor prin permanenţa actualităţii sale, „Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic !”. Este de apreciat, totuşi, strădania depusă pentru întocmirea Anexei nr. 1 la „Raport”, tabel - documentar extrem de util şi interesant, pe care, cei preocupaţi de istoria şi statistica evoluţiei fiscalităţii locale orădene, din 1952, până azi, în materia impozitului pe clădirile persoanelor juridice, îl pot consulta! Numai că, vorba altui clasic, de data asta, în viaţă : „Trecutul, totuşi, nu ajunge / Nu el ne apără postum !” Cireaşa de pe tort Argumentul cel mai „solid” prezentat ca o dovadă căreia i se atribuie semnificaţia unei „cireşe pe tort”, în finalul „Raportului”, xerocopiat, prin Anexa nr. 2, este Răspunsul Ministerului Finanţelor, înregistrat cu nr. 86646 / 17.06.2004. Fără nici o îndoială, răspunsul dat de organul central este corect şi normal, tocmai pentru că respectă enunţurile Codului Fiscal şi ale Normelor sale de aplicare, în vigoare la acea dată. Astfel, până la apariţia O.G. 83 / 2004 (august - decembrie 2004), cu aplicabilitate din 01.01.2005, conform art. 296 (1) - Dispoziţiile tranzitorii ale Cap.XIV, „Dispoziţii finale” - din Codul fiscal, pentru anul 2004, urmau să fie aplicabile impozitele şi taxele, în cuantumurile şi procentele stabilite de consiliile locale în 2003. Din aceste considerente, documentul reprodus, în contextul analizei legalităţii indexării cotelor de impozit stabilite prin art. 253, pentru anii 2005 şi 2006, este, din nefericire pentru semnatarii „Raportului”, cu totul nerelevant ! De ce tace Curtea de conturi? Cu adevărat clarificatoare şi edificatoare va trebui să fie însă, din acest moment, în interiorul termenului de contestare, măcar o poziţie oficială a M.F., a Curţii de Conturi şi/sau a altor organe ale administraţiei locale, ori centrale, îndrituite a se pronunţa şi a ataca, prin instituţia juridică a contenciosului administrativ, modul în care C.L. Oradea şi-a fundamentat strategia de aplicare a prevederilor întregului Titlu IX al Codului Fiscal, pentru anii 2005 şi 2006, Titlu care, în afara articolului 287 citat - nu întâmplător - incomplet (fiind cel mai drag Primăriei, cu valoarea unei providenţiale guri de oxigen, şi singurul demn de a fi respectat şi aplicat de către Consiliul Local ), mai cuprinde alte 52 de articole, precum şi 290 de Norme de aplicare, fiecare dintre ele, cu multiple subpuncte şi paragrafe ! Punct şi de la capăt! Este evident că, persoanele juridice, agenţii economici lezaţi de acest sfidător tratament din partea executivului local, au, la rândul lor, pe calea dreptului de atac în contencios, şansa evitării şi/sau recuperării prejudiciilor generate prin respectarea deciziilor de impunere emise de Primăria Oradea, în baza H.C.L. nr. 1002/2004, respectiv H.C.L. nr. 871/2005, acte legislative ale administraţiei locale care - nu doar sub aspectul impozitării clădirilor agenţilor economici - încalcă prevederile legilor organice aplicabile materiei, atât în anul 2005, cât şi în anul curent! Ec. Pavel Valerian SUSA