30.04.2010
În această seară era programată şedinţa festivă de deschidere a EXPO 2010 şi lumea se aduna în oraş pentru a asista la focurile de artificii. La un moment dat, nu mai putem înainta, deoarece oamenii erau pe stradă în faţa noastră ca bătuţi cu maiul. Apar poliţiştii şi cu greu fac loc coloanei de maşini ce se formează să întoarcă.

Taximetristul încearcă o variantă ocolitoare, dar fără succes. Aici nu ne mai lasă poliţia să înaintăm cu maşina şi nu avem de ales decât să luăm sacoşele la spinare şi să o luăm pe jos până la hotel, cale de vreo 800 de metri. Trecem de dispozitivele de securitate şi nu ajungem bine la hotel că se porneşte lansarea artificiilor. Şi dacă am scris în episoadele trecute despre repetiţia ce a avut loc, acum, la spectacolul propriu-zis, imaginile de atunci sunt mult amplificate. Au început cu salve mai rare, apoi din ce în ce mai dese, până s-a dezlănţuit "potopul". Părea că s-a coborât iadul pe pământ, declanşând fulgere şi trăsnete. Cerul nu mai era brăzdat de artificii, ci părea pur şi simplu că a luat foc, iar în jur se lumina ca ziua parcă de la nişte reflectoare uriaşe. Nu bine ne dezmeticim de pe urma artificiilor, că la uşă se aude muzică şi cineva bate cu putere. Deschid şi rămân surprins, membrii ansamblului, orchestra, soliştii şi dansatorii cu două torturi mari pline de lumânări îmi cântau "La mulţi ani!". Un gest impresionant şi emoţionant pentru mine, cu atât mai mult cu cât nu mi-am sărbătorit niciodată până acum la modul fastuos ziua de naştere. Deşi particip la multe manifestări de gen, eu, pentru mine, ba nici pentru membrii familiei, nu prea am dat importanţă acestor evenimente decât uneori pentru copii. Crescut la ţară, într-o familie de oameni simpli, aşa am fost obişnuit să nu dau importanţă acestui eveniment, ziua de naştere fiind o zi ca oricare alta, fără fasturi şi petreceri simandicoase. A fost prima dată când am suflat în lumânările de pe tort şi cred că am fost tare stânjenit din moment ce fetele mă încurajau: puneţi-vă o dorinţă şi suflaţi lumânările. Surprins, nu m-am gândit la asta şi mi se învârteau gândurile în cap şi nu ştiam ce să-mi doresc, deşi în acel moment cred că nu mi-aş fi dorit altceva decât sănătate mie şi familiei mele. Un moment greu a fost şi tăierea tortului din care, de fapt, am tăiat numai o felie, transferând responsabilitatea Laviniei. Au urmat felicitări, pupături, dans, beri, sucuri şi, uite aşa, mai adăugai un an la panoplia celor deţinuţi până acum. (va urma)