Îndelungatul proces de aderare a României la Uniunea Europeană, încheiat la 1 ianuarie 2007, poate fi considerat un "thriller de succes", urmărit cu sufletul la gură ani în şir, iar finalul, ca în orice scenariu de acest gen, a demonstrat că eroul pozitiv învinge. În primul rând, deşi nu este cel mai clar definit element al scenariului, eroul pozitiv este inventivul popor român, obişnuit cu greutăţile şi cu resurse mult limitate. Surprinzător, eroul negativ a fost mult timp şi poate încă mai este politicianul român în genere, forţa restrictivă şi imobilă a sistemului, care a preluat nume şi înfăţişări diferite. Rolurile secundare negative sunt multe de-a lungul acestor ani, dar personajele, interne şi externe, îşi pierd însemnătatea la final, iar imaginea lor concretă rămâne în arhiva istoriei. Thrillerul s-a încheiat cu o surpriză de proporţii, imprevizibilă mulţi ani: nu numai că poporul român intră în UE şi împlineşte "revenirea istorică în familia europeană", formulă clişeu adoptată cu mic, cu mare de toţi decidenţii care ţin discursuri prefabricate. Aliatul său, ca în orice film de suspans, a fost cel mai improbabil dintre toţi: comisarul european pentru Extindere. Este neclar ce resorturi interne sau externe i-au determinat pe unii precum Gunther Verheugen sau, după el, pe severul Olli Rehn să lupte alături de România, uneori împotriva, dar spre binele ei, însă românul încă speră ca istoria să le dea dreptate funcţionarilor de la Bruxelles şi, în plus, să arate că românii sunt un popor de oameni harnici, cinstiţi, ospitalieri şi inteligenţi, nu de hoţomani, purtători iresponsabili de viruşi şi şmecheraşi. România a intrat în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, după ani şi luni de eforturi şi răsturnări de situaţie, aproape fără să-şi dea seama şi să realizeze în totalitate implicaţiile aderării. Reacţiile, atât în rândul populaţiei, cât şi în modul de oglindire de către mijloacele de presă, sunt printre cele mai antagonice. Dacă unii zic "sărumâna pentru UE", alţii râd în barbă imaginându-şi cum se va "româniza" peste noapte vechea, stabila şi plicticoasa Uniune Europeană. Şi în tot acest timp, Uniunea se gândeşte cu teamă reţinută la cât va avea de lucru, politicienii români îşi caută noi domenii de interes şi cu toţii speră ca lucrurile să fie atât de simple precum "Hora bucuriei" în zece paşi. Uniunea va constata că e rândul său să treacă cu bine testele pe care, vrând-nevrând, noii membri i le vor scoate în cale. România va fi a şaptea ţară din UE ca importanţă. Cu o populaţie de aproape 22 de milioane de locuitori şi o suprafaţă de 238.000 de kilometri pătraţi, problemele mioritice nu vor fi unele neglijabile. În primul rând, România este la "hotarele" Uniunii Europene, cum pe vremuri era la hotarele creştinătăţii, asigurând 2.070 de kilometri de frontieră externă a Uniunii Europene. Şi nu sunt cei mai liniştiţi kilometri, ci dimpotrivă. Graniţa externă separă UE de "pericolele" orientale sau balcanice, venite dinspre o mare necunoscută, limitată de conflicte îngheţate, sau dinspre Serbia, care mult timp a fost aşa-numitul "butoi de pulbere" al Europei. Mai mult, nici în interiorul acestor frontiere lucrurile nu stau foarte bine, România urmând să fie, alături de Bulgaria, unul din cele mai sărace state membre. Produsul Intern Brut pe cap de locuitor înregistrat de România în 2005 echivala cu 34% din media Uniunii Europene extinse, cu un punct procentual peste vecinii de la sud de Dunăre, potrivit Biroului de statistică al UE, Eurostat. Valorile prezentate de Eurostat sunt calculate în funcţie de standardele puterii de cumpărare. Acest indicator măsoară puterea de cumpărare printr-o unitate artificială, pentru a putea determina nivelul de trai dintr-un anumit stat excluzând influenţele valutare. În valori absolute, PIB pe cap de locuitor a fost anul trecut de 3.657 euro în România şi de 2.727 euro în Bulgaria, în timp ce media UE era de 23.402 euro. A şaptea mare ţară din Uniunea Europeană după numărul locuitorilor, România are o economie ce reprezintă doar 0,7-0,8% din PIB-ul blocului comunitar. PIB total al UE a fost, anul trecut, de 10.847 miliarde de euro, în timp ce România a consemnat un PIB de 79 miliarde de euro, iar Bulgaria de 21 de miliarde de euro, potrivit Eurostat. Cea mai mare economie din UE, Germania, a avut un PIB de 2.241 miliarde de euro. Dar moralul rămâne ridicat, cel puţin declarativ, în instituţiile statului român. Textul e acelaşi: economia românească este mult mai dinamică decât a vechilor state membre UE, România are cea mai mare creştere economică din Europa, de aproape 8 la sută, iar leul s-a întărit în raport cu euro. Copilul-minune România a făcut într-un an ce n-a putut în şase. Deşi negocierile au fost deschise oficial în 2000, de-abia în ultimul an cuvântul de ordine a fost pentru toţi, la putere şi în opoziţie, "reformăm că nu ne primeşte UE". Şi temeri au existat, hopul principal fiind ratificarea Tratatului de Aderare, procedură care putea bloca tehnic uşile deschise politic de UE. În paralel, România a devenit observator activ în UE şi a stat la aceeaşi masă cu mai marii vremii, s-a înfierbântat pe teme de interes pentru ea şi s-a îngrozit când a înţeles că de-acum va trebui să ştie despre orice şi să jongleze continuu, în timp ce este aruncată în sus de trambulinele problemelor europene. În plus, 2006 a însemnat şi numeroase probleme de imagine pentru România. Iminenţa aderării la UE a determinat statele membre să se gândească serios ce pot face cu românii. Opţiunea acceptării lor fără restricţii, oricât de logică ar fi părut pentru liderii europeni, nu a fost întotdeauna posibilă. Opinia publică şi-a spus punctul de vedere, uneori cu voce suficient de puternică pentru a nu fi ignorată. Şi s-a ajuns la adevărate crize de imagine, românii fiind definiţi prin tarele lor - romi asociali, obiceiuri barbare şi de neînţeles, armate de viruşi care de-abia aşteaptă să se înfrupte din organismele robuste şi neprotejate ale europenilor, copii de cumpărat, bolnavi umiliţi şi uitaţi. Şi dacă Bruxelles-ul nu este foarte sensibil la opinii şi descrieri de culoare, în schimb reacţionează prompt în faţa faptelor. Ca stat membru UE, România are de desemnat reprezentanţi în majoritatea instituţiilor comunitare. Şi prima încercare, cu cea mai mare vizibilitate, a fost un eşec recunoscut aproape făţiş de toate părţile implicate. Comisarul european anunţat, Varujan Vosganian, nu a corespuns. Dar asta e, lumea merge înainte, totul e bine când se termină cu bine şi, deci, avem un comisar pentru doi ani, în persoana lui Leonard Orban. În afară de asta, România îşi va alege 35 de europarlamentari din totalul de 785, va avea 14 voturi din cele 345 ale Consiliului European, 15 reprezentanţi în Comitetul Regiunilor, 15 în Comitetul Economic şi Social European, un judecător la Curtea Europeană de Justiţie şi unul la Tribunalul de Primă Instanţă, un membru la Curtea Europeană de Audit. Guvernatorul BNR va deveni membru al Consiliului General al Băncii Centrale Europene, dar nu va intra în structura de decizie până ce România nu va adopta moneda euro. De asemenea, România va participa la Banca Europeană de Investiţii. Şi în plus, în a doua jumătate a anului 2019, România va asigura pentru prima dată preşedinţia semestrială a Uniunii Europene. Anii următori vor testa gradul real de pregătire a clasei politice româneşti, care până acum a lăsat greul pe umerii contribuabilului de rând, dar care ar putea plăti cu propria credibilitate în faţa omologilor lor autosuficienţa, simplificările excesive pe care încă le practică. Întreaga societate românească, cu bune şi rele, este de la 1 ianuarie membră a UE. Suntem aceiaşi, dar parcă altfel. Suntem europeni cu acte în regulă.