Întrunit în şedinţă ordinară, pe data de 31.03.04, Consiliul Local Oradea a adoptat (cu doar trei voturi împotrivă) "Hotărârea privind amplasarea unui monument comemorativ în Episcopia Bihor". "Fratele mai mic" al celor 13 generali Acest gest, aparent nobil, de recunoaştere a sacrificiului suprem al unora dintre cei mulţi, care şi-au dat viaţa pentru "mai binele celor ce vor urma", ascunde, însă, semnificaţii de o cu totul altă natură. După cum se precizează (destul de sumar) într-un "memoriu explicativ" al fundaţiei care îşi asumă iniţiativa reedificării acestui monument ("frate mai mic" al celui de la Arad), acesta a fost ridicat în perioada (cu adevărat de tristă amintire) primilor ani din deceniul cinci al secolului trecut, când - sub incidenţa unui act de arbitraj internaţional - un regim odios a presărat lacrimi şi teroare în sânul unei populaţii majoritare şi statornice, de atâtea ori împovărată de vicisitudinile istoriei şi neputinţele şi slăbiciunile celor meniţi să-i apere drepturile şi interesele. Cine sunt, oare, invocatele 125 de victime (despre care se spune că "au căzut" în primul război mondial), care se vrea să fie comemorate pe această cale? Spunem creştinescul "Dumnezeu să-i ierte!", noi i-am iertat de mult, dar nu putem uita că, în primăvara anului 1919 (după Marea Unire), au opus rezistenţă instaurării ordinii publice în această parte de ţară (făcând parte "de jure" din Regatul României), în vremea când - sub influenţa regimului lui Bela Kun, ajuns la putere în Ungaria - în Oradea şi în localităţile din jur se instalase o anarhie - greu de descris în cuvinte -care a condus la atrocităţi inimaginabile. Analizând la rece ceea ce s-a întâmplat legat de aprobarea amplasării sus menţionatului monument, nu putem să nu remarcăm că (probabil în baza clauzelor ascunse, dar clar configurate, ale unor protocoale cu ample repercusiuni în viaţa publică din Oradea) majoritatea consilierilor locali au acceptat bagatelizarea suferinţelor şi injustelor umilinţe cărora le-au căzut victime înaintaşii în faţa orgoliilor unei naţii, care, şi prin "efigiile în piatră", se vrea să se dovedească a fi "element civilizator" în această parte de lume. Iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă Ca şi în alte împrejurări, pentru reuşita acestui demers, s-a produs o mobilizare extraordinară de forţe. Este de remarcat că s-a dorit să fie introdusă pe ordinea de zi a şedinţei din februarie a.c. amplasarea acestui monument. Atunci nu s-a reuşit acel lucru, datorită "subţirimii" documentaţiei de sprijin. Nu s-ar fi reuşit nici în martie, dacă nu s-ar fi recurs la nişte evidente artificii. Astfel, pe lângă Certificatul de Urbanism nr. 465 din 29.01.2004 (care nu era însoţit de avizele de rigoare din partea Inspecţiei în Construcţii, respectiv Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice), s-a prezentat plenului Consiliului Local o solicitare de aviz a Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor, către Direcţia Monumente Istorice a Ministerului Culturii şi Cultelor (având numărul de înregistrare şters "accidental", dar fiind expediată prin fax pe data de 26.02.04), acompaniată ulterior - în chip de răspuns la aceasta - de o adresă-răspuns a Direcţiei Monumente Istorice din Ministerul Culturii şi Cultelor către Fundaţia Episcopia Bihor (răspuns la solicitarea care fusese înregistrată sub nr. 1.188/22.03.2004 - prin care, evident, nu se ştie ce s-a cerut!), expediată prin fax de la Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor în ziua când aveau loc primele şedinţe pe comisii ale Consiliului Local (24.03.04). Peste toate acestea s-a mai adăugat şi "ACORDUL DE PRINCIPIU" al Asociaţiei Naţionale "Cultul Eroilor" (care nu era cerut prin Lege)! Argumentele mai sus prezentate au condus la adoptarea proiectului de hotărâre în forma propusă de executiv. Este de reţinut că în Consiliul Local sunt 24 de consilieri "români de naţionalitate română", din care doar 3 (trei) n-au votat acest proiect. Mai trebuie reţinut că printre cei care au votat "pentru" sunt şi trei membri în... conducerea Filialei Judeţene a Vetrei Româneşti.