La Beijing, în prima zi oficială de întreceri a celei mai fastuoase ediţii a Jocurilor Olimpice, admirabila sportivă Alina Alexandra Dumitru, legitimată la clubul Steaua Bucureşti, a devenit prima campioană olimpică din istoria judoului românesc. Poate aţi remarcat şi dumneavoastră greşelile comise de unii comentatori sportivi care, relatând de la faţa locului, susţineau ca aceasta ar fi fost prima medalie obţinută de sportivii români la judo în cadrul Olimpiadelor. În realitate judoka români au mai obţinut alte trei medalii olimpice la judo, toate fiind însă de bronz. Ne face plăcere să ne amintim că între cei trei sportivi laureaţi se află şi orădeanul Mihai Cioc (sportiv născut în 1961 la Turnu Măgurele, care în perioada cât a fost legitimat la Dinamo Braşov, pe lângă "bronzul olimpic" obţinut la Jocurile Olimpice din 1984 de la Los Angeles, a obţinut şi titlul de campion european la Paris în 1987, dar şi un loc trei la Jocurile Mondiale Universitare de la Kobe - Japonia, în 1983).

M-a emoţionat (emoţionat a fost şi antrenorul campioanei, Florin Berceanu, cel care declara că trăieşte cea mai fericită zi a vieţii lui) să urmăresc reportajul transmis de postul public de televiziune de la festivitatea de premiere a micuţei sportive (a concurat la categoria 48 de kilograme), una şi aceeaşi cu marea campioană care a reuşit să se impună într-o competiţie de vârf reunind toate marile sportive ale lumii, inclusiv campioana olimpică en-titre, neînvinsă în nicio dispută oficială din 1996 încoace: sportiva japoneză Ryoko Tany - pe care a învins-o în semifinală, respectiv cubaneza Yanet Bermoy, în faţa căreia pierduse o finală de Campionat Mondial în 2005 şi pe care a învins-o fără drept de apel în finală după numai un minut şi câteva secunde!
Lacrimile de bucurie ale marii campioane (izvorâte din ochii limpezi ai unei fiinţe plăpânde, regăsite într-un trup aparent firav, dar călit în antrenamente istovitoare şi eforturi fizice ce nu se cereau nici osândiţilor la ocna din vremurile de bejenie) care privea de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic spre tricolorul românesc înălţându-se - datorită ei - în acordurile Imnului de Stat al României pe cel mai semeţ catarg ne-au făcut să înţelegem de ce şi sportul poate să fie expresia cea mai nobilă a spiritului uman. Urmărind pe oricare din cele câteva canale de sport - aflate la îndemâna celor mai mulţi dintre români - reportaje despre personajele din fotbalul românesc, am fi tentaţi să credem că asemeni acestei degenerări a fenomenului originar, sportul în integralitatea sa nu reprezintă altceva decât un mediu de răsfăţ pentru nişte indivizi care - vorba poetului - au mâncat mare când au fost mici, ajungând să-i privească de sus pe toţi ceilalţi semeni de-ai lor, de pe poziţiile unora care nu umblă decât în maşini de lux, nu cochetează decât cu dame care trezesc interesul revistelor mondene în care se pozează cu maximum 20÷25 centimetri pătraţi de înveliş textil, şi care - bineînţeles - aspiră să devină... aleşi ai neamului, graţie facilităţilor oferite de noul sistem electoral românesc!
Peste emoţiile plăcute prilejuite de acest succes românesc, nu ne putem reprima tristeţea de a trăi în acelaşi timp şi o nefericită perturbare a spiritului olimpic. Pe lângă focarele de conflict deja ştiute, în chiar ziua festivităţii de deschidere a Olimpiadei, a izbucnit un nou şi sângeros conflict armat în Osetia de Sud, protagoniste fiind Rusia şi Georgia. Jocurile Olimpice moderne, întreceri sportive de anvergură iniţiate în 1896 de către baronul Pierre de Coubertin, cu sprijinul regelui Greciei, preluând tradiţia străvechilor Olimpiade care avuseseră loc în Antichitate (până la interzicerea acestora de către împăratul roman Teodosiu, în anul 393), s-au născut tocmai pentru a întreţine un climat de armonie şi pace între naţiile pământului. Renumitul orator roman Cicero a fost cel care a conchis că: "Atunci când armele vorbesc, muzele tac!". Cu toate că, din cauza celor două conflagraţii mondiale din secolul trecut, trei dintre ediţiile Jocurilor Olimpice (1916, 1940 şi 1944) nu au avut loc, iar ediţia din 1972 a fost îndoliată de asasinarea de către un grup terorist a 10 sportivi participanţi la Olimpiadă, se spune şi acum că atunci când încep Jocurile Olimpice, armele tac.

Din păcate, ceea ce se întâmplă în Osetia, nu departe de noi, vine să umbrescă nobleţea spiritului olimpismului. Vine însă câte un eveniment fericit, ca acela de sâmbătă, când o minunată sportivă dintr-o delegaţie relativ mică (doar 103 sportivi români, din totalul de circa 16.000 de participanţi) te face să simţii cu o emoţie vie în suflet ce înseamnă măreţia spiritului olimpic, menit să-i apropie pe oameni, într-o atmosferă de civilizaţie şi respect pentru merituoşii învingători şi spre onorarea învinşilor, a căror participare la competiţii îi face pe cei dintâi să ne arate că limitele omeneşti sunt... nelimitate, în spiritual stăvechiului dicton latin: "Citius, Altius, Fortius!" (Mai sus, mai repede, mai puternic!).