Acum 72 de ani, în urma Dictatului de la Viena, act gestionat cu mână forte de Germania şi Italia la insistenţele Ungariei horthiste, România pierdea 43,492 km² din teritoriul naţional. Actul era cât se poate de nedrept fiind opera unui gest de forţă unilateral în care de doleanţele României s-a ţinut cont foarte puţin şi numai în contextul intereselor economice germane din România. Acest fapt este ilustrat inclusiv de componenţa etnică a Transilvaniei cedate, una în care maghiarii erau într-o flagrantă minoritate faţă de celelalte comunităţi. Conform recensământului din 1930, în Transilvania de Nord, aşa cum a devenit cunoscută partea cedată, românii erau în număr de 1.176.800, maghiarii 912.500, germanii, 68.800, evreii, 138.800, alţii  96.800.

Consecinţele acestui act pentru populaţia majoritară românească au fost dintre cele mai teribile şi cu siguranţă vin din afara istoriei. Nu vom insista aici pe aceste aspecte. Ele sunt dealtfel arhicunoscute. Momente precum Ip, Treznea, Camăr, Moisei, Mureşenii de Câmpie etc., în care sute de oameni şi-au pierdut viaţa doar pentru că erau români, au fost mediatizate atât prin literatura de specialitate cât şi în presă, fiind amplu dezbătute şi astăzi la mai bine de şapte decenii de la evenimente. Atunci, clasa politică din Ungaria în frunte cu amiralul Miklos Horthy, decidea anexarea cu forţa a unor teritorii care, prin reprezentanţii lor politici, deciseseră separarea de Austro-Ungaria şi intrarea în 1918 în alte structuri statale, tocmai ca urmare a faptului că nu se simţeau "acasă" în acest conglomerat multinaţional. Fără a generaliza neapărat, trebuie spus că în faţa exceselor armatei maghiare de ocupaţie la adresa românilor ceilalţi locuitori ai Transilvaniai, inclusiv maghiarii simpli, s-au comportat uman aşa cum era normal să se întâmple. După secole de convieţuire, fie în Austro-Ungaria, fie în România, oamenii, vecinii în multe cazuri, au reacţionat în faţa durerii celuilalt, chiar dacă nu erau membrii ai aceleiaşi comunităţi etnice. Este o dovadă a faptului că la acest nivel, în foarte multe cazuri, ingerinţele ideologice inoculate de clasa politică nu au prins. Nenumărate sunt cazurile în care maghiari simplii din Transilvania şi-au arătat solidaritatea cu românii, mai ales în toamna anului 1940, când furia armatei maghiare la adresa românilor din Transilvania a depăşit cu mult limitele ca şi cum ei erau cei vinovaţi de mersul istoriei. Există nenumărate cazuri în care simplii cetăţeni au sărit în ajutorarea celorlalţi, indiferent de naţionalitate. Elocvent în acest sens este cazul locuitorului Gáll Joszef din Treznea, care l-a salvat de la moarte pe notarul satului, Mărcuş, ascunzându-l chiar în cămara de alimente a celui care ulterior a fost declarat criminal de război tocmai pentru participarea la prigoana antiromânească din localitate, groful local Baji Francisc. Exemplele pot continua cu Juhasz Sarolta, angajată a preotului Bujor din Mureşenii de Câmpie, care a încercat să-l ascundă împreună cu toată familia de furia armatei maghiare. Aceasta a fost însă descoperită şi asasinată, alături de preotul Bujor şi toată familia sa, fiind considerată trădătoare. Iată, un gest de solidaritate umană dincolo de componenta etnică. Este, dacă vreţi, un gest care ne face să ne întrebăm dacă agenda politicienilor ungari interbelici a coincis cu cea a cetăţenilor maghiari din arealul Transilvaniei sau măcar cu cea mai mare parte a acestora. Afirmaţia este întărită de un alt exemplu oferit de Horvath Erzsebet din Şardu, judeţul Cluj, care a fost suprinsă declarând după Dictatul de la Viena, în contextul dezordinilor din această perioadă generate de ocupantul horthist, " numai de ar da Dumnezeu ca dimineaţă să vină românii, că apoi fac ei ordine. De ar fi întotdeauna stăpânire românească!". Afirmaţiile acestea au costat-o 14 zile de închisoare, deoarece au ajuns la urechile reprezentantului horthist local. Exemplele pot continua desigur, amplificate fiind de gesturile de salvare a evreilor în anul 1944, în momentul în care administraţia maghiară din Transilvania a dat curs doleanţelor Germaniei naziste şi a demarat procesul de ghetoizare a acestei populaţii, urmat de trimiterea lor în lagărele de exterminare. În acele momente, români, maghiari, germani şi toţi ceilalţi şi-au dat concursul, acolo unde s-a putut, în direcţia salvării evreilor de la exterminare. Toate acestea sunt gesturi de solidaritate umană fireşti, care trec dincolo de interpretarea politică şi de ideologii. Majoritatea populaţiei, trăitoare împreună multă vreme, a încercat, indiferent de etnie sau ideologie, să trăiască unii împreună cu alţii nu unii alături de alţii. Din păcate, de multe ori pentru politicieni acesta este un aspect pe care fie îl neglijează, fie nu doresc să ţină cont de el. Tocmai de aceea gestionari politici ai destinelor umane trebuie să consulte şi să se informeze înainte de a recurge la o decizie care poate aduce cu el multe complicaţii, iar cei care încurajează segregarea colectivităţilor pe criterii etnice pot consulta istoria (sau pe istorici?) pentru a vedea ce se întâmplă în această situaţie şi dacă proiectele lor coincid cu cele ale guvernaţilor pe care pretind că îi reprezintă. Făcând acest demers obligatoriu s-ar putea să aibă surprize neplăcute pentru ei.