Acum 70 de ani în cancelariile fasciste care dominau şi împărţeau Europa, soarta României Mari a fost pecetluită. Pe 30 august 1940 a fost impus al doilea Dictat de la Viena, aşa cum a intrat el în conştiinţa istorică, România fiind ciuntită de importante teritorii care în urmă cu 22 de ani intraseră democratic în componenţa ţării. Din nord-vestul Transilvaniei şi până în judeţele Harghita şi Covasna, înfipt ca un pumnal, prin noua graniţă trasată la ordinul lui Hitler şi Mussolini, România pierdea 42.243 km2 cu o populaţie de 2.603.589 dintre care 1.304.898 români, 968.371 unguri şi 330.320 alte naţionalităţi (evrei, ţigani, germani, slovaci).

 

Judeţul Bihor a fost sfâşiat în două. Din cele 426 de sate şi 3 oraşe pe care le avea judeţul Bihor, în urma Dictatului de la Viena au căzut în partea cedată Ungariei oraşele Oradea şi Salonta şi 183 de sate din plasele Aleşd, Seleuş, Marghita, Cefa, Salonta, Săcueni, Sălard şi Tileagd. Cele 244 sate rămase au fost grupate iniţial în cinci plase, anume Beiuş (70 sate), Beliu (30), Ceica (64), Tinca (36) şi Vaşcău (44). Reşedinţa noului judeţ Bihor, având suprafaţa de 4.117 km pătraţi şi o populaţie de 203.501 suflete, a devenit oraşul Beiuş. Pe lângă faptul că era situat într-o regiune muntoasă şi foarte sărăcăcioasă, Beiuşul a devenit extrem de populat prin evacuarea aici a tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice care au funcţionat în Oradea, precum şi a funcţionarilor acestora şi a altor refugiaţi. Ca urmare, traiul în noua capitală a judeţului a devenit foarte scump, iar aprovizionarea, extrem de anevoioasă.

Deşi termenii arbitrajului impuneau un interval de 15 zile începând cu 31 august pentru evacuarea autorităţilor militare şi civile româneşti, trupele ungureşti nu au respectat condiţiile, provocând suferinţe şi atrocităţi populaţiei româneşti de cum au pus piciorul în teritoriile răpite. Bătăile, omorurile şi umilinţele de tot felul au determinat un mare număr de români să-şi părăsească locuinţele şi avutul, Bihorul figurând pe locul trei în rândul judeţelor cu numărul cel mai mare de refugiaţi (32.780), după Cluj (aprox. 49.000) şi Ciuc (aprox.44.000).

Pe 31 august 1940, prefectul judeţului Bihor, general (r) Gheorghe Todoruţ, primea din partea ministrului de Interne, generalul David Popescu, o telegramă cuprinzând instrucţiuni cu privire la atitudinea pe care să o adopte autorităţile şi populaţia românească din teritoriile cedate. Faţă de situaţia creată prin hotărârea de la Viena, menţiona ministrul, "se impune din partea tuturora o cuminţenie desăvârşită pentru ca nu cumva prin dezordine să ajungem la situaţii mai grave care ar putea pune în pericol existenţa noastră ca stat independent". De aceea, în calitate de "păstrător al ordinei publice" îl îndemna pe prefect să ia imediat contact cu toţii reprezentanţii vieţii publice pentru "a se începe deîndată o propagandă intensă, în sensul ca populaţia românească din teritoriile pierdute să fie liniştită, să rămână pe loc în mod ostentativ, chiar în mod dârz şi strâns uniţi". Îndemnurile ministrului s-au dovedit sterile, populaţia românească resimţind acut sentimentul că este abandonată. Politica falimentară dusă de regele Carol al II-lea îşi arăta roadele fatidice...

 

În numerele următoare, Crişana va publica mărturii din timpul prigoanei generale declanşate împotriva românilor de stăpânitorii horthyşti. Zeci de mii de români s-au refugiat din teritoriile ocupate, bătuţi şi înfometaţi, siliţi să-şi părăsească avutul. În Bihor a fost semnalat şi primul incident armat, în care o grupă de grăniceri români au fost atacaţi de trupele horthyste înaintea expirării termenului de părăsire a postului. De asemenea va fi publicat textul dictatului de la Viena, precum şi mărturii inedite ale bihorenilor bătuţi şi maltrataţi de trupele ungureşti, acte păstrate la Arhivele Naţionale.