Într-o declaraţie politică rostită, ieri, în plenul Camerei Deputaţilor, prof. univ. dr. Paul Magheru, deputat PRM de Bihor, face o radiografie a situaţiei deloc roz în care se află, de ceva vreme, sistemul de învăţământ românesc. Ca şi cum lucrurile nu ar fi fost destul de acutizate, cel care se afla la cârma Învăţământului românesc a depus armele, nici până în momentul de faţă nefiind numit un nou ministru care să-l înlocuiască pe demisionarul Mircea Miclea... Subfinanţarea cronică degradează educaţia Graba strică treaba, ne avertizează o maximă a înţelepciunii în viaţă. Când cei care se grăbesc sunt doi ardeleni, situaţia este cu atât mai de neînţeles. Învăţământul a fost printre primele capitole închise din dosarul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, încă de pe vremea ministeriatului lui Liviu Maior. Reforma legislativă, curriculară şi organizatorică începută de Andrei Marga e reluată mereu de la capăt spre dezastrul şi prăbuşirea şcolii româneşti. Ministrul ţărănist, dorind să recupereze teritorii din dreapta aspiraţiilor politice, era obsedat de imperativul imediateţii. Reforma acum! Reforma cu orice preţ, până când lucrurile i-au scăpat de sub control, învăţământul s-o ia razna şi calitatea să scadă treptat. Un singur exemplu: potrivit legii, pregătirea psiho-pedagogică a viitorilor profesori se făcea prin Departamentele de pregătire a personalului didactic, acreditate de CNEAA. Ministerul a "liberalizat" această profesie şi a aprobat funcţionarea unor asemenea Departamente, inclusiv în învăţământul particular, fără să îndeplinească condiţiile şi standardele de calitate. Au urcat astfel la catedră oameni fără vocaţie didactică, oameni cu certificate de absolvire, dar fără ştiinţă de carte, un fel de funcţionari în educaţie, dar nicidecum pedagogi ai neamului. Bagatelizarea profesiei de dascăl este una dintre cauzele decăderii progresive a învăţământului românesc. Că lucrurile stau aşa, ne confirmă şi Raportul asupra stării sistemului naţional de învăţământ pe 2005. Problema crucială cu care se confruntă sistemul naţional de învăţământ este subfinanţarea cronică, aflată mereu undeva sub 4% din PIB. Consecinţa gravă a subfinanţării sistemului de învăţământ este slăbirea calităţii educaţiei situată la nivel mediu sau sub media europeană (OECD). "Salvaţi şcoala românească" Grupul parlamentar al PRM a iniţiat în Camera Deputaţilor o moţiune simplă "Salvaţi şcoala românească" în care ne-am exprimat poziţia faţă de adâncirea crizei în învăţământ. Acuzam acolo lipsa unor condiţii normale pentru pregătirea anului şcolar, descentralizarea administrativă pripită, eliminarea examenului naţional de titularizare, nivelul salarizării cadrelor didactice. Am pus în mişcare, de la tribuna Parlamentului, asigurarea unui buget de minimum 6% din PIB, începând de la 1 ianuarie 2006, fără de care învăţământul românesc nu va putea face nici un pas înainte. La scurt timp după moţiunea noastră, Mircea Miclea şi-a dat demisia, de onoare, susţine dumnealui, datorită unor alocări bugetare pentru învăţământ mai mici decât anul trecut. Ministrul şi-a fixat câteva priorităţi şi direcţii de dezvoltare pentru perioada 2006-2008 pe care presimte că nu le va putea onora din lipsă de bani. Susţinem orice formă de protest în favoarea finanţării educaţiei. Deşi ardelean potolit şi dascăl, de când e ministru, Mircea Miclea s-a prea grăbit în multe decizii şi-l sfătuim să se grăbească încet, ca în înţelepciunea latină. Festina lente nu este neapărat un paradox şi nici un oxymoron. Sintagma exprimă mai degrabă dinamica controlată, echilibrată, variabilă în mod constant a fiinţei omeneşti. Animat de bune intenţii, dar şi cu aceeaşi grabă a concitadinului, unii spun magistrului Marga, de care, spre cinstea lui, Miclea se dezice, cu aproape acelaşi personal şi consilieri, ministrul clujean a iniţiat rapid câteva legi, hotărâri de guvern, a elaborat regulamente, metodologii, a emis o mulţime de ordine fără o dezbatere prealabilă minimă cu furnizorii de educaţie, fără să consulte organismele abilitate, mediile academice, Consiliul Naţional al Rectorilor, sindicatele, societatea civilă. Cum se poate ieşi din această criză fără precedent? Una peste alta, constatăm că de 15 ani, din varii motive, incompetenţă, lipsa simţului civic, interese personale şi de grup, subfinanţare, politizări excesive, învăţământul românesc n-a progresat, calitatea educaţiei a scăzut, instituţia şcolii s-a ruinat treptat, aproape până la prăbuşire. În aceste condiţii, nu este de mirare că toate federaţiile sindicale din învăţământ au hotărât să declare greve şi alte forme radicale de protest împotriva atitudinii sfidătoare a Guvernului de a nu mări alocaţiile pentru învăţământ. Cum se poate ieşi din această criză fără precedent? Acum, când se dezbate bugetul în Parlament, factorii de răspundere, puterea şi opoziţia trebuie să facă toată diligenţele, să scotocească toate rezervele pentru a asigura învăţământului cel puţin 5% din PIB, astfel că până la 1 ianuarie 2007 să ajungă progresiv la 6%. Ministrul demisionar are dreptate: nu ne putem baza numai pe rezultatele olimpicilor sau pe apostolatul profesorilor, fără o finanţare corespunzătoare a sistemului naţional de educaţie. Să aruncăm o privire la vecinii noştri, fiindcă şi aşa ne place să facem şedinţe comune de guvern cu Ungaria şi Bulgaria. Prima măsură pe care a luat-o unul dintre premierii Ungariei, Peter Megyessi, a fost dublarea salariilor cadrelor didactice. Azi, salariul profesorilor din Ungaria este mai mult decât dublu faţă de România. De ce n-am putea învăţa şi lucruri bune de la vecinii noştri? Altminteri, ne pleacă copiii, învăţământul se va prăbuşi, spre nefericirea personală a tinerilor, a familiilor lor şi a ţării.