SUA sunt aliatul şi prietenul Europei, spunea joi micul Sarko şi, oricât de mare e puterea de peste Ocean, a trebuit să ţină seama de europeni (şi inevitabil de ruşi) când Ucraina şi Georgia au rămas doar cu speranţele după summitul NATO de la Bucureşti.
Celor două ţări din spaţiul ex-sovietic li s-a aplicat acelaşi tratament: li s-a arătat o uşă care le rămâne deschisă şi li s-au făcut promisiuni ferme, dar pentru un cândva nedefinit. Umbra apăsătoare a Rusiei şi poziţiile sale fără echivoc, completate de reticenţele consecvente ale Franţei şi Germaniei, au dus la utlizarea aceleiaşi terapii pentru Baku şi Kiev. Însă cu efecte diferite. Georgia crede că a plecat cu o "promisiune istorică". Greu de ghicit însă ce-o fi în sufletul preşedintelui Iuşcenko. Parcă seamănă a înfrângere personală pentru liderul ucrainean, venit intempestiv la Bucureşti, după ce abia a fost vizitat de George W. Bush la Kiev. Sau poate vizitele consolator-încurajatoare se fac înainte. Ca o necesară anestezie pentru dezamăgiri. Nu în aceeaşi situaţie se află statele ex-iugoslave. Firesc, de vreme ce aici nu se exercită o presiune dominantă, ci aceste state sunt teritoriul de acţiune pentru mai multe influenţe externe. Aşa că, NATO a împărţit, de la Bucureşti, acestor ţări bucurie, furie sau generozitate aproape neaşteptată. A confirmat speranţe şi, în nici un caz nu a lăsat pe vreuna fără de nădejde. Bogata Croaţie e cea dintâi vedetă (după cum, cea dintâi a aprins flacăra secesiunii iugoslave). Mica Macedonie a plecat mânioasă, dar demnă, împovărată de un refuz altfel previzibil (a fost sacrificată în urma exercitării de către Grecia a dreptului de veto), Muntenegru (atâta vreme liniştit în umbra Serbiei), Bosnia şi Herţegovina (veşnic cazan sub presiune) se vor înhăma la "dialog intensificat". Cât despre nuca tare numită Serbia, protejata de suflet a Rusiei, aceasta nu ţine să ceară ceva de la NATO. Dar i se va da, pentru că este dorită. Şi mai este "cenuşăreasa" Albanie. N-am văzut la summit om mai fericit ca doctorul Sali Berisha, prim-ministru, fost preşedinte şi un statornic filo-american. Dar din acest menuet, cu ce se alege gazda? Am rămas cu Marea Neagră. Nu orişice fel de mare, pe care care să te vânturi zor-nevoie cu vaporaşul. Ci o întindere de apă cu importanţă strategică recunoscută la cel mai înalt nivel. Stare subliniată cu satisfacţie de preşedintele Băsescu. Curios cum zilele astea s-au învârtit toate pe lângă Marea Neagră cea albastră. De fapt nu-i aşa curios, cât pe nisipul plajei de la Neptun s-au plimbat preşedintele-căpitan de cursă lungă şi preşedintele-texan, care se pregăteşte să descalece pentru o odihnă mai lungă. Sunt marginalii care plac publicului şi care lucrează în beneficiul gazdei.
O lecţie de cum să-ţi vinzi imaginea de politician
Rezultatele colaborării cu NATO depind de felul în care Alianţa ţine cont de interesele Rusiei, a afirmat preşedintele rus, Vladimir Putin, după Consiliul Rusia-NATO. Liderul de la Moscova a declarat că "prezenţa unui bloc militar la graniţele noastre nu e de natură să dea linişte Rusiei", adăugând că "nu este posibilă o nouă rundă a Razboiului Rece". Întrebarea care se pune este cum a reuşit Putin să atragă toată atenţia mass-media asupra sa. Discursul liderului de la Kremlin s-a suprapus (eroare de calcul? coincidenţă?) peste plecarea lui George W. Bush şi peste discursul lui Traian Basescu la Forumul Tinerilor Atlantişti. Şi Putin a reuşit să-i eclipseze pe amândoi. Iar acum, ghiciţi despre ce vor vorbi analiştii? Presa a rămas fixată pe discursul lui Vladimir Putin, ignorând într-o măsură mai mare sau mai mică ce făceau/spuneau ceilalţi doi preşedinţi. La fel se întâmplase şi joi noapte, când sosirea lui Putin la Bucureşti a captat toată atenţia mass-media. Repet: nu ştiu dacă e vorba despre coincidenţă sau calcul în alegerea timing-ului pentru cele trei evenimente de presă. Dar rezultatul e acesta: Putin a reuşit să dea o lecţie de cum să-ţi vinzi imaginea de politician.