Orice criză în care sunt implicaţi ostatici este dificil de gestionat, dar situaţia devine cu atât mai delicată atunci când lipsa de discernământ a unor ziarişti este dublată de ezitările autorităţilor şi uneori chiar gafele prezidenţiale. După o lungă tăcere, preşedintele Traian Băsescu a criticat cu duritate, la 13 aprilie, mass-media autohtonă pentru seninătatea cu care s-a lăsat manipulată în cazul ostaticilor români din Irak. El a afirmat că "presa românească răspunde extrem de uşor, fără verificare şi fără a avea încredere când i se infirmă zvonistica lansată de cei autorizaţi să o infirme". Reproşul prezidenţial privea, aşadar, presa românească in corpore, acuzată de lipsă de discernământ, dar şi de neprofesionalism, având în vedere că este dispusă să accepte ?uşor? şi ?fără verificare? orice intoxicare şi nu acceptă, în schimb, explicaţiile surselor oficiale. Şeful statului a dezvăluit că, astfel, au fost create "probleme extraordinare, pentru că răpitorii nu cred că zvonistica din presă nu este alimentată de Administraţie", ceea ce presupune că răpitorii monitorează cu fidelitate şi atenţie presa română. "Am văzut oameni de o mediocritate teribilă pe posturile de televiziune, dându-şi cu părerea despre ziariştii răpiţi. Regretabil. Ziarişti pentru care am avut un mare respect au fost penibili în raport cu realitatea", a adăugat şeful statului. Chiar dacă poate este adevărat că unii ziarişti au avut o conduită discutabilă, generalizarea cu care operează preşedintele este incorectă. În plus, speculaţiile au fost favorizate nu de neîncrederea în Cotroceni, ci de tăcerea prelungită a autorităţilor şi de răspunsurile ambigue la întrebările precise ale presei legate de eliberarea ziariştilor răpiţi în Irak şi de întoarcerea lor în ţară pe Aeroportul Otopeni. Oricum, preşedintele a promis că îi va da în vileag pe cei care au intoxicat presa, fie că sunt de la Bucureşti, fie din Irak, după rezolvarea cazului ziariştilor răpiţi. Dacă este adevărat că autorităţile au intrat în contact cu "grupul care îi deţine" pe ziarişti la trei zile de la răpire şi comunică aproape zilnic cu răpitorii, aşa cum spune Băsescu, de ce Preşedinţia nu a informat din timp că românii sunt în viaţă şi nu a răspuns prompt, public, la toate zvonurile care au alimentat presa, având în vedere că ziariştii au contactat de fiecare dată autorităţile? Pentru a justifica poziţia oficialilor de la Bucureşti, Băsescu a promis că la terminarea cazului va face demonstraţia, cu documente oficiale de la alte guverne, ce a însemnat o declaraţie neinspirată a unui prim-ministru care a dus a doua zi la executarea unor ostatici. Dar, Preşedinţia nu trebuia să ofere detalii care să compromită negocierile, ci doar infirmări clare, prompte şi fără echivoc la zvonurile lansate în presă, mai ales că serviciile secrete cunosc sursele de intoxicare, pe care preşedintele susţine că deja le ştie. În timpul conferinţei de presă, preşedintele a demonstrat însă, chiar dacă nu şi-a asumat explicit responsabilitatea, care sunt efectele propriilor gesturi mai puţin inspirate. El a fost nevoit să se contrazică public, pentru a menaja susceptibilităţile răpitorilor sau "grupului care îi deţine" pe ziarişti. "Armata română, pentru că am văzut speculaţii de acest gen, şi acest lucru îl ştie foarte bine poporul irakian, acolo unde este, asigură linişte, pace pentru populaţia din zona ei de responsabilitate şi este o armată care are o foarte bună relaţie cu populaţia civilă. Armata Română nu a contribuit la război, ea a fost o armată de menţinere a ordinii, a păcii, a siguranţei cetăţenilor în zona ei de responsabilitate şi îşi va duce misiunea până la capăt", spune acum Băsescu. Într-un interviu acordat unui post de televiziune la 7 martie, Băsescu susţinuse tocmai contrariul: "Soldaţii români nu sunt cu flori în Irak, au armament, au muniţie, se apără? Deci România, îmi permiteţi să folosesc un termen extrem de dur, dar cred că uneori ne trebuie astfel de termeni, alături de aliaţi, România este în Irak într-o situaţie de ocupaţie a unui alt stat. Avem trupe, suntem reacţionari, suntem în această realitate. Suntem trupe de ocupaţie, alături de aliaţii noştri în Irak". Preşedintele era în acel moment adeptul stilului "direct" pe care îl admiră atât de mult la alţi oameni de stat. În cadrul aceleiaşi emisiuni, Băsescu admitea că "viteza, presiunea sub care se lucrează generează uneori erori în declaraţii, care se corectează". Dar, Băsescu nu şi-a corectat "declaraţia neinspirată" decât în momentul în care siguranţa ostaticilor români era periclitată. Trebuie spus, în acest context, că rezoluţia 1546 a Consiliului de Securitate al ONU din 8 iunie 2004 precizează că "prezenţa forţei multinaţionale în Irak este la cererea Guvernului Interimar al Irakului", deci armata română nu este una de ocupaţie. Prin urmare, "speculaţiile de acest gen" pe care le invocă preşedintele sunt, de fapt, ecourile propriilor gafe. Impetuozitatea caracteristică preşedintelui Traian Băsescu a mai avut un efect negativ. După ce a lansat ideea privind adoptarea de către România a doctrinei "acţiunilor preventive", iată că nu a oferit încă proiectul unei strategii de securitate naţională. La 14 aprilie, Băsescu a afirmat, într-un interviu, că documentul "va trebui discutat în CSAT-ul următor", precizând că "trebuia să-l facem la circa 30 de zile, însă evenimentele ulterioare ne-au facut să amânăm şedinţa CSAT". Evenimentele ulterioare sunt legate de criza ostaticilor. În 28 februarie, înainte de răpirea ziariştilor în Irak, CSAT şi-a fixat, la prima şedinţă, termenul de o lună pentru dezbaterea Strategiei de securitate naţională. Ori, Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării naţionale a României stipulează că Strategia de securitate naţională a României este documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional, preşedintele României având obligaţia de a o prezenta Parlamentului în termen de cel mult şase luni de la învestitură. Cum Traian Băsescu a depus jurământul în faţa Parlamentului la 20 decembrie 2004, termenul de "cel mult şase luni" expiră în iunie. În situaţia în care criza ostaticilor va mai dura câteva luni, iar Cotroceniul insistă pentru introducerea "acţiunilor preventive", ne vom găsi în situaţia în care şedinţa CSAT se va amâna, apropiindu-se termenul limită. Încurcat în iţele propriilor declaraţii, preşedintele ar trebui să înţeleagă, în sfârşit, că "stilul direct" nu înseamnă să spui orice şi că responsabilitatea unui şef de stat este, oricum, mai mare decât aceea a unui ziarist.