O mie de imigranţi bulgari şi români sosiţi într-un sat din La Mancha pentru culesul viilor suportă indiferenţa agricultorilor şi exploatarea, scrie cotidianul spaniol El Pais, citat de Rador. Moral de Calatrava, la doar 18 km de Valdepenas, este un sat de case albe ale căror uşi şi ferestre, acoperite de draperii grele, rămân de obicei deschise pentru a lăsa aerul să circule. În centru este biserica. La Mancha este plină de astfel de sate. Ne aflăm în plin sezon de cules al viilor. Oficial, în Moral de Calatrava trăiesc 5.500 de oameni. Dar oricine ar ridica perdeaua unei case în timpul nopţii ar putea nega această cifră. O mulţime de oameni în interior şi, în lumina unui felinar, este posibil să vezi zeci de corpuri de bărbaţi, femei şi copii care dorm înghesuiţi pe saltele puse pe podea. În penumbră se poate vedea luciul unui dinte de aur. Aceşti oameni fac parte din cei circa o mie de străini care au sosit să muncească la culesul viei. Majoritatea sunt bulgari şi români de etnie ţigănească. Unii au venit în autobuze, direct din ţările lor (două zile de drum fără oprire). Alţii au venit din alte regiuni, urmând drumul recoltei. În ultima lună, mulţi dintre ei au trecut de la nelinişte la disperare: încă nu ştiu dacă agricultorii îi vor angaja, pentru că deşi ţările lor au intrat în UE la 1 ianuarie, moratoriul de doi ani impus de guvern îi face să fie consideraţi în continuare imigranţi din punct de vedere al muncii. Şi doar unii dintre patronii din Moral - la fel ca şi în alte sate din zonă - s-au deranjat să facă demersurile oficiale. Problema nu este că nu ar fi de lucru, dimpotrivă. Din cele 18.543 ha, peste 7.000 sunt încă neculese, având circa 4.000 de tone de struguri pârguiţi. "Vor fi culeşi după sărbătoarea locală de la 14 septembrie", precizează Roque Gutierrez, de 43 ani, preşedintele cooperativei Santiago Apostol, care reuneşte 500 de asociaţi. Gutierrez calculează că pentru culesul din acest an va fi nevoie de "circa 2.000 de oameni, jumătate localnici şi altă jumătate imigranţi". Cifra coincide cu cea a străinilor din sat. "Noi avem nevoie de mână de lucru, astfel că satul este plin de imigranţi, care însă nu pot lucra din cauza moratoriului", spune el. Dar este o simplificare a realităţii. Primarul, Jose Maria Molina, de 45 ani, este implicat personal în această problemă: are 30.000 de butuci de vie. Molina este în "contact zilnic" cu Delegaţia Guvernului. Recunoaşte că atât reprezentantul guvernului, Maximo Diaz-Cano, cât şi cel al Ministerului Muncii din Ciudad Real, Aureo Ruiz, l-au avertizat despre necesitatea angajării străinilor din timp, pentru ca Administraţia să poată rezolva actele. Despre dezinteresul concetăţenilor săi spune: "Este pentru că atunci imigranţii încă nu sosiseră în sat". Asta este sigur. Dar şi pentru că, prin intermediul mecanismului pe care guvernul l-a pus la dispoziţie la începutul anului, agricultorii avuseseră prilejul să angajeze muncitori în ţările lor de origine. "Până în ultimul moment, nu au ştiut de câţi oameni vor avea nevoie. Sunt unii care se descurcă cu un singur muncitor, alţii cu cinci...", explică Gutierrez. Încăpăţânarea agricultorilor are mai mult de-a face cu ignoranţa decât cu dorinţa de a-i exploata pe imigranţi. În urmă cu doar 40 de ani, pământurile din Moral de Calatrava erau proprietatea a 18 persoane. Dar dispariţia latifundiarilor a divizat pământurile şi mulţi dintre moştenitorii lor le-au vândut. În acest fel, foştii zilieri au devenit mici proprietari. Există mai mult de o mie. Este de ajuns să le priveşti chipurile zbârcite de intemperii şi mâinile mari şi murdare ca nişte şape ca să înţelegi că este vorba de oameni obişnuiţi să se înconvoaie pe câmp. Şi primarul este fiu şi nepot de zilieri. "La vie se munceşte zi-lumină; arând, plivind, udând... Via este foarte sensibilă", spune. Doar la sfârşitul unui an de muncă grea vin beneficiile. Şi ele nu sunt de lepădat: dintr-o vie de 18 ha - 18 terenuri de fotbal - se pot scoate patru milioane de pesetas curate - aici se vorbeşte încă în pesetas. Adică 24.000 euro. Sunt în sat persoane care şi-au găsit totuşi de lucru în toată această mizerie. "Persoane, ca să le spunem cumva", spune primarul. În ultimii ani, mulţi localnici şi-au vândut casele din centru şi s-au mutat la periferie. Cumpărătorii vechilor case, multe în stare de ruină, le închiriază acum imigranţilor la preţuri exorbitante. Josefa Mecinas este unul dintre aceşti proprietari. Spunându-i că în sat sunt peste o mie de imigranţi, răspunde cu un hohot: "O mie? Păi doar eu am angajat peste cinci sute!". Majoritatea caselor sunt goale, nu au nici măcar bucătărie. Cu toate astea, încasează 100 euro pentru fiecare clădire. Ca să fie sigură că nu vor pleca fără să-i plătească, le cere paşapoartele. Când un străin a denunţat-o pentru că îi reţinuse actul, femeia le-a răspuns poliţiştilor: "De ce aş vrea eu un paşaport? Eu vreau bani...!".