Căpitanul (r) Vasile Jarca, unul dintre cei trei bihoreni decoraţi cu ordinul "Mihai Viteazul"
Vasile Jarca s-a născut în satul bihorean Tria, la 6 februarie 1907, din părinţi de stare bună, având un frate şi două surori. Tatăl său a fost mai mulţi ani primar sau delegat al obştii, atunci când localitatea a aparţinut comunei Derna. După şcoala primară, urmată în satul natal, a început cursurile unei şcoli de arte şi meserii din Oradea, apoi, prin diferenţe, a terminat liceul din Şimleu Silvaniei cu medii de excepţie. Stagiul militar l-a satisfăcut la Şcoala de Ofiţeri de Geniu de la Bacău, în anii 1928 -1929, obţinând gradul de sublocotenent de rezervă.
În primul an de producţie îl întâlnim la un birou notarial din Oradea, pentru ca apoi, participând la un concurs cu 21 de candidaţi, să fie angajat ca "secretar" la Liceul "Emanuil Gojdu" din localitate. Aici avea să stea exact 10 ani, până la cedarea Transilvaniei de Nord, când se refugiază, ocupând postul de secretar-şef la Liceul "Moise Nicoară" din Arad. În această perioadă, adică în anii 1936 şi 1939, a fost concentrat pe câteva luni, fiind avansat la gradul de locotenent. În 1934 s-a înscris la Academia de Drept din localitate, dar, înainte de a încheia anul II, s-a retras din cauza lipsei posibilităţilor materiale.
Pe front - fapte de arme deosebite
În toamna anului 1942, a fost mobilizat în vederea participării la război. A făcut parte dintr-o companie de geniu din Divizia 17 Infanterie, fiind comandant de companie. Suntem în posesia unor documente privind faptele de vitejie cu totul deosebite ale acestuia în confruntarea de la Cheheru de Jos, în apropiere de Târgu Mureş, amintite într-o autobiografie, de asemenea descrise şi de un alt participant la aceste lupte în septembrie 1944, şi anume lt. col. (r) Dumitru Traian Hurgoi, caracterizat fiind drept un bun patriot. Este vorba, de fapt, de crearea unei "breşe", care să asigure ieşirea din încercuirea trupelor hitleristo-hortiste, a comandamentului trupelor aliate româno-sovietice, a unor importante forţe umane şi a unei unităţi de artilerie. Din această încleştare, s-a ales cu o rană la un picior, cu mai multe schije. A fost avansat la gradul de căpitan, dar şi recompensat cu decoraţii pentru fapte de arme calificate "cu totul excepţionale":
- Ordinul militar "Mihai Viteazul", cu spade;
- "Coroana României" - în grad de cavaler cu panglică, de virtute militară şi Frunze de Stejar;
- medalia sovietică "Victoria" de două ori!
- ulterior, cu prilejul celei de-a 10-a aniversări a eliberării României, i-a fost acordat Ordinul Militar "Apărarea patriei", cls. a III-a.
Încă nu avea rănile complet vindecate când a cerut să se întoarcă pe front. Astfel, a participat la luptele pentru eliberarea Oradiei, apoi pe Frontul de Vest, până la sfârşitul luptelor.
Începând cu luna aprilie a anului 1948, conform unei măsuri legislative, a încetat să mai beneficieze, ca veteran de război, de avantajele conferite de prevederile Legii 310/1945. A rămas doar cu pensia de invalid de război de gradul II.
Un duşman al comuniştilor
Întors de pe front, s-a reîncadrat pe funcţia avută înainte de refugiu, de secretar-şef la Liceul "Emanuil Gojdu", pe care o ocupă timp de peste doi ani. Se hotărăşte apoi să se stabilească în comuna Bratca, prin căsătorie cu Livia Fodor, fiica protopopului Ştefan Domocoş, rămasă văduvă încă de la începutul războiului. Timp de peste 10 ani a gospodărit averea soţiei, perioadă în care nu era prea bine "văzut" de autorităţile locale de atunci, mai ales din cauza opiniilor sale politice, pro-ţărăniste, urmându-l fidel pe tatăl său. Cu orice prilej, vorbea de faptele sale de vitejie, dar şi de ale altora, nu uita să-i înjure pe comunişti, dar şi pe americani, care tot promiteau că vin, dar nu mai soseau, replicând că aceştia "au dat mâna cu ruşii", în toate împrejurările ivite. Era invitat foarte des, mai ales cu prilejul unor aniversări, ca veteran de război, la şcolile din satele aparţinătoare sau la adunări publice în care lecţiile sale "pe viu" erau ascultate cu mare interes. Nu uita să arate şi "metehnele" celor care-i conduceau.
Avea doi cai frumoşi, poate cei mai frumoşi din zonă, dar şi o şaretă foarte dichisită. Tocmai de aceea era foarte solicitat să-i transporte pe "tovarăşii de la raion", inclusiv pe primul secretar.
Deşi, când refuza, se pomenea cu miliţianul la poartă, iar uneori se lăsa cu amenzi pentru fapte inventate, dorea să iasă din această "încurcătură", propunând în toate ocaziile ca astfel de transporturi socotite drept "sarcină obştească" să fie făcute de către toţi proprietarii de cai din localitate, la care i se răspundea că, de fapt, nu toţi aveau cai aşa de frumoşi ca ai lui. În afară de "plimbările" cu şareta, Vasile Jarca, mai avea o "meteahnă", şi anume, aceea de a merge cu căruţa cu coviltir împletit din papură, de la Bratca şi, pe un drum foarte lung până "acasă", adică în satul său natal, Tria, în celălalt capăt al Bihorului. Nu uita să facă o "haltă de ajustare" la Spinuş, la preotul din sat (verişorul său). Făcea asemenea drumuri de câteva ori pe an, iar aşa după cum spunea chiar el, "caii merg singuri, cunosc drumul, iar eu pot să dorm liniştit." Apropo, brătcanii spun că şi-a ajutat, chiar bine, vreo trei nepoţi, până ce aceştia şi-au terminat studiile superioare. Deşi nu a avut copii, unul dintre nepoţi se află încă în viaţă şi îi îngrijeşte, aşa cum se cuvine, mormântul din cimitirul din Oradea.
Demersuri pentru un loc de muncă
Simţindu-se mereu persecutat şi marginalizat, i-a venit o idee deosebită. A aflat că unul dintre tinerii absolvenţi din satul învecinat, Bălnaca, pe nume Noje, urmează să facă facultatea la Moscova. S-a gândit că, prin acesta, să-i trimită o scrisoare ministrului Forţelor Armate Sovietice din acei ani, în care a descris situaţia sa în care se afla, adică, toate ofurile. La numai câteva luni, se pomeneşte cu un telefon la Primăria din Bratca, cum că este invitat la Buzău, să se întâlnească cu înalte oficialităţi militare sovietice, care tocmai participau la o întâlnire oficială ce se organiza pe atunci periodic, în cadrul Tratatului de la Varşovia. Înalţii ofiţeri sovietici erau în temă cu faptele lui, astfel că l-au felicitat călduros pentru faptele sale şi l-au înştiinţat că, în continuare, se va bucura şi în viitor de tot sprijinul autorităţilor române. Aşa a şi fost. Nici nu a ajuns bine acasă, că a şi fost chemat la mai marii raionului unde a fost întrebat ce loc de muncă ar dori. A ales-o pe cea de constructor, deoarece Şcoala de Ofiţeri de Geniu putea fi echivalată cu cea de tehnician în acest domeniu. A primit un post de tehnician la Direcţia de Drumuri şi Poduri, şi, în scurt timp, i-a fost încredinţată construcţia podului peste Crişul Repede, de la Bratca. Se aprobase construcţia unor astfel de poduri aici, dar şi la Aleşd, respectiv la Şuncuiuş. Între cele trei şantiere, a început un adevărat concurs. Mai ambiţios, Jarca a terminat primul construcţia podului de la Bratca, cu cele mai mici costuri, pentru care a şi fost premiat. A lucrat la Secţia de drumuri şi Poduri timp de 7 ani, apoi alţi cinci ani la şantierul din Şuncuiuş al Trustului de Construcţii şi Montaje Miniere. Ca tehnician cu probleme de investiţii, în întreaga perioadă, fiind deosebit de apreciat pentru pricepere şi iniţiative în promovarea noului, după cum a fost caracterizat de către "ortacii" săi, cărora le executa şi consolida galeriile subterane, în cele mai bune condiţii de siguranţă. De aici s-a pensionat.
A decedat în anul 1978, fiind înmormântat în Cimitirul Municipal din Oradea.
Eternizarea memoriei
Vasile Jarca este, fără îndoială, unul dintre veteranii de război de frunte din cel de-al doilea război mondial. Dovadă stă că doar trei persoane au fost identificate până acum, la noi, în Bihor, ca fiind deţinători ai înaltei distincţii, de fapt calificată drept cea mai importantă: Ordinul "Mihai Viteazul", instituită de regele Ferdinand. Asociaţia Veterinarilor de Război, Filiala Bihor, prin conducerea sa, a fost pusă în situaţia plăcută de a atesta în mod inedit pe cel de-a treilea posesor (doi dintre ei fiind cunoscuţi anterior) regretatul cpt. (r) Vasile Jarca. Desigur, s-au iniţiat demersurile necesare pentru a-l înregistra, cu toată documentaţia aferentă furnizată de către semnatarul acestui documentar.
La propunerea pe care i-am făcut-o lui Vasile Jarca în urmă cu vreo 30 de ani, deci pe când era în viaţă, şi-a adunat decoraţiile, brevetele aferente, precum şi o serie de lucruri personale din perioada în care a fost pe front (inclusiv o pipă unicat), mi le-a adus şi le-am predat împreună, cu acte doveditoare, Muzeului Ţării Crişurilor, care urma să le expună publicului. Nu a fost să fie aşa.
Lucrurile care i-au aparţinut există în depozitele acestui muzeu, dar încă nu s-a găsit locul unde ar putea fi expuse. Pentru ca să fie fotografiate, a fost nevoie de aprobare (lucru firesc). Totuşi, mai puţin firesc este faptul că a trebuit să mergem la muzeu de mai multe ori pentru a se confirma dacă nu cumva vreun cercetător a luat deja în studiu problema acestuia, ceea ce ar fi putut tergiversa acest document.
Riscam să nu vi-l putem prezenta pe veteranul Vasile Jarca, model pentru meritele sale de eroism, împreună cu ilustraţiile aferente, care, credem noi, sunt convingătoare.
Deci, să îl aşezăm la locul meritat. Să îi eternizăm memoria.
P.S. Facem propunerea, chiar îndreptăţită, ca primăriile din municipiul Oradea, comunele Derna şi Bratca să îl propună pe cpt. (r) Vasile Jarca, pentru titlul Cetăţean de Onoare al acestor localităţi.
De asemenea, acest documentar va fi depus la Liceul din Şimleu Silvaniei, la Liceul "Emanuil Gojdu" din Oradea, la Muzeul Diviziei 17 Infanterie, precum şi la Filiala Judeţeană Bihor a Veteranilor de Război, documentar ce va constitui obiectul unor comunicări tematice la o următoare sesiune ştiinţifică cu tema "Eroi au fost, eroi sunt încă...", sperăm noi, în Oradea. De asemenea, susţinem realizarea unor emisiuni pe această temă, la posturile locale şi naţionale de televiziune.



Comentarii
Nu există nici un comentariu.