La Marea Adunare de la Alba Iulia, care a avut loc în urmă cu 88 de ani, pe 1 decembrie 1918, au participat 1228 delegati alesi din toate localitătile Transilvaniei si peste 100.000 oameni, veniti pentru a consfinti, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu România. Unirea într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat prin vointa populară si într-un context istoric favorabil, tratatele de pace recunoscând de jure o situatie deja existentă, la înfăptuirea căreia au contribuit toate fortele si categoriile sociale interne precum si personalităti politice ale vremii. Un documentar inedit despre contextul istoric al desăvârşirii acestui vis secular al românilor, în pagina.... Mai întâi s-a unit Basarabia. Totul a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus şi a proclamării principiului autodeterminării popoarelor. În anul 1917, s-a constituit în provincie Partidul Naţional Moldovean, care a coordonat mişcarea de eliberare naţională a românilor dintre Prut şi Nistru. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, "Cuvântul Moldovenesc". Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni, din 8 octombrie 1917, de la Chişinău s-a constituit Sfatul Ţării, având ca for coordonator Consiliul Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedintele acestui for a fost ales Ioan Inculeţ. În decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească. În condiţiile nefaste apărute în urma loviturii de stat bolşevice, a dislocării trupelor ruse din zonă şi a declanşării unor agitaţii bolşevice, Consiliul Directorilor a cerut sprijin militar din partea armatei române, care ulterior a pătruns în provincie. Ca urmare a acestui fapt, la 26 ianuarie 1918 guvernul bolşevic a întrerupt relaţiile diplomatice cu România. În aceeaşi lună şi-a proclamat independenţa Ucraina, care avea pretenţii teritoriale faţă de Basarabia. Rămasă izolată, Republica Moldovenească îşi proclamă şi ea independenţa la 4 februarie, acelaşi an. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, cuprinzând, între cei 138 de deputaţi, reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, adoptă, cu majoritate de voturi, unirea Basarabiei cu România. Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918, cand Austro-Ungaria se prăbuşise, practic. Se vehicula teza anexării Bucovinei la Galiţia, fapt care a alarmat patrioţii români. Ucraina, la rândul ei, formula pretenţii teritoriale asupra Bucovinei, ameninţând chiar cu intervenţia armată. Ca urmare a acestei situaţii, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. S-a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria. Au fost constituite un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional, lider politic fiind ales Iancu Flondor. A fost exprimată dorinţa unirii cu Ţara. În aceste condiţii s-a întrunit la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, care a votat cu o mare majoritate unirea Bucovinei cu Patria-Mamă. În toamna anului 1918, în contextul internaţional al decăderii imperiale austro-ungare, s-a desfăşurat în Transilvania un amplu proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv, reunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat o declaraţie care proclama “independenţa naţiunii române” din cadrul monarhiei dualiste. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. În octombrie 1918, împăratul Carol I a făcut ultima încercare de salvare a monarhiei, propunând federalizarea acesteia, prin manifestul “Către popoarele mele credincioase”. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în Parlamentul maghiar Declaraţia de Independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. Concomitent s-au desfăşurat numeroase acţiuni pacifiste, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice şi pentru unirea Transilvaniei cu România. Treptat, puterea locală din Transilvania a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi, care au dispus şi de sprijinul militar al “gărzilor româneşti”. Astfel, s-a constituit rezistenţa contra oricăror provocări ale autorităţilor maghiare. La 12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.), din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român: Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Lazăr şi şase membri ai Partidului Social Democrat: Ioan Fluieraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Jumanca. Formaţiunea avea sediul la Arad şi a devenit pilonul central al luptei românilor pentru Unire. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Tratativele, din aceeaşi lună cu guvernul Tisza, au eşuat datorită poziţiei reticente a părţii ungare. A urmat Marea Adunare populară de la Alba-Iulia, care a adoptat în unanimitate documentele unităţii naţionale. Prin glasul tribunului Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea “acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat: Marele Sfat Naţional, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, cu rol legislativ, respectiv Consiliul Diligent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul Marii Uniri a consfinţit pe vecie unitatea românească în fruntariile sale fireşti.