Anul câinelui de foc cu covrigi în coadă
Nici bine nu se vor fi stins ecourile Revelionului când, conform zodiacului chinezesc, vom intra de-a buşilea în anul câinelui de foc. Numărătoarea inversă şi sacadată care se va declanşa la cumpăna dintre ani, pentru a ne aminti câte zile au mai rămas până la integrarea în UE, ni le va transforma pe cele 365 ale lui 2006 într-o dulce aşteptare. Însă cum să ne mobilizăm la scară naţională pentru fericitul, inegalabilul şi unicul moment altfel decât culcându-ne pe-o ureche şi scrijelind linie după linie pe lambriurile cancelariilor europene?
Fără doar şi poate, dezideratul integrării europene e mai aproape decât oricând să devină o certitudine. Este cu atât mai greu să atribui cuiva exclusivitatea meritelor pentru reuşita acestui demers. Asta nu înseamnă că nu vor fi destui cei care şi le vor asuma singuri, punând piatră după piatră la soclul propriului capitalul politic, pentru că, nu-i aşa, şi în statele membre ale UE se organizează alegeri libere şi democratice precedate de furibunde, mincinoase şi costisitoare campanii electorale. Nu trebuie să uităm, însă, că, după beţia integrării, urmează mahmureala dezmeticirii, care nu se mai poate scoate cu zeamă de varză produsă în dispreţul codex-ului alimentar comunitar. Mulţi dintre români mai confundă, încă, integrarea europeană cu descălecatul yankeilor în Germania postbelică. Nimic mai fals să pui semn de egalitate între reconstrucţia unei ţări secătuite de război, pe care să o foloseşti apoi în rampă de lansare a investiţiilor transcontinentale, şi impunerea unor norme stricte de conduită comunitară, a căror respectare va fi atent monitorizată sub sancţiunea atârnării tinichelei salvgardării de coada mioriţei. Cu toate acestea, meschinăria sinucigaşă a unor politicieni merge până într-acolo încât lasă să se înţeleagă că Europa ne aşteaptă cu braţele deschise pentru a-şi revărsa peste noi cornul abundenţei. Că integrarea vine de la sine, că, şi dacă n-am vrea, tot nu mai există cale de întoarcere. Că o fi, că o păţi, dar ce bine ne va fi. Nimeni nu suflă o vorbă despre avatarurile primilor ani de după alinierea la normele de mediu, despre escaladarea preţurilor de consum, despre falimente, disponibilizări, despre orizontul celor peste 30 de ani prognozat pentru ridicarea ştachetei nivelului de trai la standarde europene, în general despre nota de plată a întregului spectacol. Care, oricât s-ar strădui unii să ne convingă, nu este unul de binefacere, ci de auto-refacere.
Fără să-mi abandonez principiile social-democrate care m-au bântuit în primii ani ai democraţiei, nu pot să nu recunosc actualitatea celebrului slogan electoral liberal "Prin noi înşine", dar şi oportunitatea asumării lui imediate, de fiecare dintre noi, ca pe un imens "hei-rup" naţional, care să ne oblige să scoatem naibii mâinile din buzunare, să ne facem semnul crucii, să ne suflecăm mânecile şi să ne scuipăm în palme, nu între noi.
Altminteri, covrigii pe care îi visăm înşiraţi ca la simigerie pe coada câinelui de foc vor fi atât de fierbinţi încât bietul patruped va urla de durere şi va fugi ca lovit de streche cu 365 de kilometri la oră. Adică exact atâţia câte zile au mai rămas până când maşina infernală montată în buricul Bucureştilor pentru a număra zilele rămase în sala de aşteptare a bătrânului continent va afişa zero-ul izbăvitor, pe care fiecare din cei 22 de milioane ni l-am dori ca amuletă legat la gât cu fir de mărţişor...



Comentarii
Nu există nici un comentariu.