"Sunt mândru că sunt pesedist" şi "daţi-mi voie să vă spun cât de mulţumit sunt de atmosfera, calitatea, dinamismul şi vivacitatea congresului", sunt constatările de început şi de sfârşit ale lui Mircea Geoană, la adunarea extraordinară PSD care l-a ales din nou preşedinte. Între cele două ziceri a fost un congres cu aproape nimic extraordinar în fapt, dar uimitor prin cantitatea de endorfină (n.r.- neurotransmiţător, care induce stări euforice, cunoscută ca "hormonul fericirii") împrăştiată cu picături de perfuzie accelerate sau secretată ostentativ din discursurile numeroşilor vorbitori. La congres, Geoană a centrat, a luftat, a tras direct spre poartă şi mai ales s-a întrecut în a juca rolul şefului plin de înţelegere, protector, străin de luptele intestine şi atât de ocupat să întoarcă şi celălalt obraz, încât e de mirare că nu a rămas cu gâtul strâmb. Şi-a permis să fie generos chiar şi cu Adrian Năstase, despre care a spus că este "un simbol al guvernării reuşite", aruncându-i, de la înălţimea prezidiului, remarca "n-a fost armonie în paradis întotdeauna". Şi lui Năstase, aflat undeva în sală, nu i-a rămas decât să clatine din cap şi să-l privească gânditor. Dar cum dinamismul se păstrează şi prin ascultarea lucrurilor neplăcute, vorba lui Ion Iliescu, a avut şi congresul partea lui de "trouble-fete". Care nu putea să vină decât de la un Sorin Oprescu mai sastisit decât în mod obişnuit, dar care a ţinut un discurs care i-a făcut pe unii să creadă că s-ar putea întâmpla şi vreo surpriză. Oprescu s-a agăţat de "caruselul nebun al funcţiilor contra voturi" şi a perorat împotriva folosirii partidului ca armă personală, a mimării opoziţiei, a "operări portofelelor" cu stânga, a caracterelor mici, a politicii de cafenea, a combinatorilor şi, în final, al anumitor liste care se fac la cârciumă. Sala l-a ascultat, uneori l-a apostrofat, uneori a fost cuminte şi, altfel nici nu se putea, Geoană a simţit nevoia să-i dea o lecţie de maniere lui "Sorin", pentru că, orice ar fi, în PSD "rămânem colegi, prieteni şi oameni de onoare". Uneori din stricatul petrecerii se poate naşte şi o apoteoză. Care nu putea fi decât a lui Ion Iliescu, singurul care a fost votat prin ridicare de mână, în aplauze şi scandări şi care, în obişnuita sa cuvântare ca la catedră, a spus cam răstit că nu vrea să stea ca bibelou într-o vitrină. În vorbe, adunarea PSD-ului a fost liniară şi aproape liniară a fost şi în fapte. Singura abatere notabilă de la normă s-a numit Titus Corlăţean. Care s-a ales secretar general, `la mustaţă" de Mitrea. Corlăţean s-a declarat drept un "tip ambiţios", care vrea să fie "garantul normalităţii" în partid. În versiune neidealizată, adevărul este că Titus Corlăţean a început prin a fi una dinte descoperirile lui Adrian Năstase. Pe care îl imita cu atâta sârguinţă, încât dobândise infexiunile vocii şi frazarea mentorului său. Că metamorfoza a fost incompletă, o dovedeşte nu ataşamentul faţă de deputatul Năstase, ci fidelitatea lui Corlăţean faţă de pantofii malagambişti, cu vârful ascuţit şi cravatele ieftine. Ironie, unul dintre vorbitorii mai din coada listei congresului, Marian Sârbu, a spus, la un moment dat, că Geoană este "vedeta incontestabilă a generaţiei Adrian Năstase". Logic, rezultă că partidul este condus acum de doi urmaşi, aparent diferiţi - în mod sigur la pantofi şi cravate - ai fostului premier. Congresul s-a încheiat. S-au ales o grămadă de vicepreşedinţi, cât să satisfacă cele mai multe umori. Rosturile lor precise vor fi definite peste o lună de zile, pentru că Ion Iliescu a ridicat obiecţii asupra fişelor de post, unor afilieri şi suprapuneri de atribuţii. Deci modificările de statut au rămas puţin în aer. Cum era de aşteptat, Mircea Geoană s-a reales, la o diferenţă grăitoare de voturi, suficientă pentru siguranţă şi exorcizarea angoaselor personale. Partidul poate spera că, o vreme, va intra o într-o zodie liniştită, populată de onestitate, camaraderie, onoare, fericire. Cel puţin, cât durează anestezia cu endorfină, administrată în 10 decembrie.