Au năduşit în arşiţa soarelui nemilos luni la rândul, dar au construit oraşe fenomenale. Acum privesc la televizor cum bombele le fac una cu pământul. Văd manifestaţii de protest, oameni necăjiţi care vor să trăiască mai bine, şi parcă zăresc un chip cunoscut. Imaginile se succed una după alta şi zilnic văd oraşele unde au lucrat, văd Dacii papuc transformate în afet pentru mitraliere antiaeriene, văd fabrici devastate de război, şosele pulverizate. Bihorenii care au muncit în Libia, acum aproape trei decenii, îi plâng pe libieni, soarta lor nenorocită şi întreaga lor muncă prefăcută în moloz din cauza războiului.

În trecutul comunist, dictatorul Nicolae Ceuşescu s-a făcut frate de cruce cu colonelul Muammar Gaddafi, pe care îl numea „prietenul meu". Simpatia reciprocă pe care şi-o manifestau cei doi dictatori a generat implicaţii profunde între cele două state, schimburile comerciale, educative şi militare explodând în anii 80. Statul Român s-a lansat într-o adevărată campanie de construcţie în Jamahiria Arabă Libiană, investind în ţara nord-africană milioane de dolari, în domeniul construcţiilor civile, uzine, şosele, construcţii portuare şi instalaţii de extracţie a ţiţeiului. Totul era plătit în „aur negru", ţiţeiul fiind adus în ţară cu flota română de petroliere, România reuşind să treacă cu bine peste primele crize europene ale combustibililor. În acelaşi timp, regimul Gaddafi a trimis în România mii de tineri studenţi la universităţile româneşti, dar şi militari ori poliţişti care erau instruiţi de forţele Securităţii. În anii de vârf ai relaţiilor româno-libiene, în republica nord-africană erau la muncă peste 11.000 de români. Unii dintre ei erau bihoreni, iar experienţa acumulată într-o ţară arabă, cu o cultură şi religie total opuse României, nu au uitat-o nici în ziua de azi.

„Libienii ne cereau pălincă"

Orădeanul Teodor Toderaş a intrat în conştiinţa opiniei publice locale în decembrie 1989, când, alături de alţi concetăţeni ai săi, a pus bazele Frontului Salvării Naţionale la Oradea. A primit titlul de revoluţionar pentru activitatea sa din acele zile şi, în fiecare decembrie, este unul dintre cei care participă la evenimentele omagiale şi comemorative. Puţină lume ştie însă că, doar cu doi ani înainte de Revoluţie, Toderaş a muncit ca instalator pe şantierele din Irak şi Libia. „Mi-a depus dosarul la ARCOM (antrepriza română de construcţii din străinătate - n.r.), să-mi încerc norocul. Aveam nevoie de bani şi era singura modalitate prin care se putea câştiga mai bine decât în ţară. Aşa am ajuns la Bucureşti, unde m-au selectat şi mi-au făcut un contract pentru Irak. Am muncit un an întreg la Mosul, unde românaşii noştri au făcut o fabrică de ciment şi una de armament. În primul război din Golf, amercanii au ras de pe faţa pământului fabrica de armament, dar cea de ciment încă există şi funcţionează. Apoi, în 1987 am ajuns în Libia. Era mare dragoste între Ceauşescu şi Gaddafi, iar noi, românii, eram priviţi ca nişte fraţi de către libieni", povesteşte Toderaş. Orădeanul a muncit pe şantierele din Tripoli ca instalator şi recunoaşte cinstit că mai făcea şi câte un ciubuc. „Mai prindeam comenzi pe la unul şi altul, erau mulţi libieni care au fost la şcoli în România şi ei ne căutam. Ne duceau pe la casele oamenilor, făceam lucrarea şi luam paralele", spune Toderaş. Amuzat, spune că atunci când ieşeau prin oraş erau deseori opriţi de libieni, care, auzindu-i vorbind româneşte, le cereau... pălincă sau vin. În statul arab băutura era prohibită, dar amintirile româneşti le lăsau apă-n gură libienilor. Cum orice lucru interzis devine mai tentant, orădeanul povesteşte că erau baruri în Tripoli pentru „clienţii casei", pline cu whisky sau alte băuturi. „Un patron de birt a deschis seiful şi era plin cu băutură, dolari şi un... pistol-mitralieră 7,62 făcut la Cugir. Am rămas mască, l-am întrebat ce face cu automatul. Ne-a spus că e pentru vremuri nasoale, să se apere omul de duşmani", spune râzând orădeanul. 

Cartierul Primăverii din Tripoli

Majoritatea românilor care munceau în Libia erau din Muntenia, ardelenii fiind mai puţini. Aceştia se adunau laolaltă, preferând să lucreze împreună în echipe, decât să se amestece cu „miticii", mai guralivi şi puşi pe învârteli decât cu tragere la muncă. Toderaş îşi aminteşte că în grupul ardelenilor erau echipe şi mai exclusiviste, formate numai din oşeni, care munceau precum roboţii şi erau extrem de apreciaţi de libieni. Arabii nu făceau nimic toată ziua, stăteau la umbră şi discutau. „Nu ştiu ce puteau vorbi toată ziua, dar trăncăneau non-stop. Însă ferească Sfântul să te vadă că te uitai sau încercai să intri în vorbă cu o femeie de-a lor, că imediat puneau mâna pe pistol!", îşi aminteşte orădeanul. Acesta spune că a lucrat inclusiv în cartierul rezidenţial al dictatorului libian, un fel de Cartierul Primăverii din Tripoli. „Acolo locuiau numai miniştri şi generali, vile una şi una. La fiecare colţ de stradă erau santinele înarmate până în dinţi. Dacă te vedeau cu o geantă la mână, automat te luau în vizor şi îţi cereau să le arăţi conţinutul. Noi le ziceam repede că suntem români şi dădeau din mână a lehamite. 'A, rumân!', zicea santinela şi ne făcea semn să dispărem în drumul nostru. Despre Ceauşescu spuneau că e 'sadij' cu Gaddafi, adică frate. Să ferească Dumnezeu să te fi auzit unul din ăştia vorbindu-l de rău pe Ceauşescu că o încurcai!", povesteşte Toderaş. În cartierul lui Gaddafi fostul instalator povesteşte că erau vile cu buncăre subterane, la şapte metri adâncime. Construcţiile erau numai din beton-armat, nicăieri nu s-a folosit cărămidă. Acum sunt pulverizate de bombele care îl caută şi-n gaură de şarpe pe „fratele" Gaddafi. „Mult beton au mai turnat acolo, făceam găuri şi de un metru prin pereţi să băgăm câte o ţeavă", spune Teodoraş.

Execuţii în piaţa publică

În Tripoli orădeanul a lucrat la ridicarea unor blocuri de locuinţe şi a unui stadion, iar la Benghazi, la terminale portuare pentru cereale. Nemţii şi francezii lucrau la terminalele petroliere, în timp ce sondorii români forau în deşert în condiţii de lucru infernale. Puţinul timp liber pe care îl aveau la dispoziţie românii şi-l umpleau făcând ciubuc, trimiteau pachete cu cafea şi alte produse exotice familiilor sau pur şi simplu fabricau... pălincă. „Dacă te prindeau băut, te băgau la închisoare, dar şi aici românii aveau noroc. Îi ţineau un pic la poliţie, le dădeau un baston peste spate să se trezească şi îi trimiteau în colonie. Sigur că românaşii nu renunţau la tărie, aşa că aveam cazan şi alambic în toată regula. Cel mai bine ieşea pălinca din smochine şi curmale. Umpleam câte un bidon de fructe, băgam drojdie şi cum termina de fermentat, dă-i la cazan!", chicoteşte Toderaş. Cu regimul lui Gaddafi nu era, însă, de glumit. Orădeanul are o poză din Piaţa Verde din Tripoli, unde avea loc execuţii publice. Condamnaţii erau aduşi cu camioanele, aliniaţi, iar după ce li se citea vina şi condamnarea erau împuşcaţi în faţa mulţimii. „Apoi erau lăsaţi acolo, până se lăsa întunericul. Nimeni nu avea voie să-i atingă. Nu era de glumă", spune Toderaş.

Şi, totuşi, orădeanul are o simpatie nedisimulată pentru libieni. Au avut parte de un regim dur şi nu merită să fie devastaţi de un război nimicitor. „Păcat de oameni şi păcat de oraşele lor, pe care le-au construit românaşii cu sudoare! Mai vorbesc cu foştii colegi de şantier şi la toţi ne pare rău de oamenii ăia. Mare păcat!", oftează fostul instalator, privind ecranul televizorului care tocmai transmitea decolarea avioanelor de bombardament cu ţinta Tripoli...