În luna mai 1944, eşaloane de evrei orădeni au fost escortaţi spre lagărele morţii, an în care s-a dezlănţuit cu sălbăticie teroarea împotriva populaţiei evreieşti. Chiar din primele zile ale pătrunderii trupelor horthyste în Oradea, evreii au înţeles că îi aşteaptă vremuri grele. Multora li s-au retras autorizaţiile de funcţionare a atelierelor pe care le aveau, li s-au închis prăvăliile, au fost îndepărtaţi din viaţa politică şi socială. Iar printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri ungar, din 29 martie 1944, a fost adoptată "Soluţia finală", ceea ce a însemnat deposedarea evreilor de întreaga avere, fiind obligaţi, totodată, să poarte steaua galbenă la piept. Din analele de istorie a Oradiei aflăm că în perioada cât a fost primar Gyapai Laszlo, acesta s-a remarcat prin aplicarea zeloasă a legislaţiei antievreieşti. În timpul mandatului său, începând cu 3 mai 1944, a fost organizat ghetoul evreilor din Oradea, iar trimiterea eşalonată către lagărele de exterminare de la Auschwitz, Mathausen şi Birkenau a început la 25 mai 1944. Despre această tragedie ne povesteşte astăzi, cu lacrimi în ochi, Vad Ladislau, în vârstă de 78 de ani, supravieţuitor al Holocaustului. S-a născut la 21 mai 1927, în Oradea, din părinţi evrei Iosif şi Iuliana, care locuiau pe-atunci pe Calea Aradului. "Aveam 16 ani, abia terminasem liceul, vroiam să-mi fac un viitor, dar în ziua de 8 mai 1944 ne-a bătut în poartă un pluton de csendori înarmaţi (jandarmi unguri-n.a.) şi nişte delegaţi unguri de la primăria Oradea. Ne-au pus în vedere să ne pregătim rapid, spunându-ne că avem voie să luăm un pachet mic şi o singură valiză, în rest, toate lucrurile au rămas în casă. Ne-au adunat mai multe familii şi ne-au înghesuit într-o căruţă cu un cal, apoi am fost escortaţi de jandarmi la locul ghetoizării, care cuprindea zona din centrul oraşului de lângă piaţa veche, strada actuală Mihai Viteazul, 1 Decembrie, până în D. Cantemir. Eram vreo 30 000 de evrei. Comandanţii ghetoului erau ofiţeri horthyşti. Ei stabileau după bunul plac regulamentul de ordine, care cuprindea 80 de interdicţii, printre care: orice tentativă de părăsire se pedepseşte cu împuşcarea, se interzicea orice contact cu exteriorul, deşteptarea se dădea la ora 6, iar stingerea, la ora 20.00, orice fel de gălăgie, discuţie sau cântece erau interzise. Pe ofiţerii unguri şi germani trebuia să-i salutăm cu capul descoperit în poziţie de drepţi. Cu alte cuvinte, se instituise disciplina militară. La 25 mai 1944, flămânzi, fără provizii, copii, bătrâni, femei gravide, toţi laolaltă am fost îmbarcaţi în vagoane de marfă ce ne aşteptau în Oradea pe linia de cale ferată în parcul Rhedai, azi, N. Bălcescu. Trenul s-a compus în gara de vest, dar nu a avut oprire până la fosta graniţă a Cehoslovaciei, de-acolo în Polonia şi următoarea oprire la Auschwitz, Birkenau". Selectarea "Când ne-au dat jos din vagoane ca pe nişte animale, mulţi se legănau pe picioare de foame, de sete şi de suferinţe. Acolo ne-au selectat. Copiii, bătrânii, bolnavii au fost direcţionaţi spre camerele de gazare. Cei sănătoşi au fost puşi la diferite munci". Domnul Vad Ladislau, cu lacrimi în ochi, povesteşte că 23 de persoane din familia dânsului, mama, bunica, fraţi, verişori şi alte rudenii, au fost gazate într-o noapte. A simţit cum iese fumul pe coşurile crematoriilor cu miros de carne arsă. "După eliberare de către armata română şi cea sovietică am scăpat din lagăr. Am pornit pe jos, cu trenul, cum am putut, m-a ajutat Dumnezeu, am ajuns la Oradea. M-a luat la ea o familie, o prietenă a părinţilor mei, şi m-am angajat ca sculer matriţier la Cooperativa Munca din Oradea". O căsătorie fericită "Mă simt mai tânăr decât spun anii, fiindcă trăiesc pe meleagurile unde m-am născut şi mi-am unit destinul până la moarte cu o româncă sibiancă. Nu m-aş duce niciodată în Israel, deşi acolo evreii care au plecat formează o mică Românie", spune dl Vad. E mai bine aici, evreii bucurându-se de toate drepturile ca orice cetăţean român.