"Timpul trece, leafa merge" sau "Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese" ar trebui să stea scris cu litere de-o şchioapă pe clădirea Casei Poporului, locul unde îşi au serviciul aleşii neamului. Ştiu să vorbească des şi apăsat despre "interesul naţional" când, au în faţă un microfon şi o cameră de luat vederi sau când se arată - precum nişte rare exponate de muzeu - pe uliţele prăfuite ale unui cătun uitat de lume, o dată la patru ani. Par a şti atât de bine cât de greu o duce norodul şi mai ales cât de bine i-ar fi dacă i-ar vota pe ei. Indiferent că îşi spun social-democraţi, liberali, populari sau conservatori, toţi au diplomatele pline cu soluţii pentru ca muncitorul român să aibă un salariu decent, pentru ca pensionarii să nu-şi mai ducă traiul la limita subzistenţei, pentru ca şcolile, inclusiv cele din mediul rural, să nu arate parcă abia trecute printr-un război, pentru ca stocurile de medicamente compensate să nu se epuizeze din primele zile ale lunii, pentru ca românii să fie europeni nu doar cu numele. În talk-show-urile televizate şi în campaniile electorale pot să dea soluţii, pot să aibă argumente şi, mai ales, pot arăta cât de incompetenţi sunt adversarii politici. Se arată impresionaţi de dramele zilnice ale românului de rând şi ştiu, mai bine ca oricine, să dea speranţa că, de această dată, vor şi face ceea ce promit. Pe cât de natural câştigă simpatii şi voturi, pe atât de uşor uită, imediat ce urnele sunt închise şi încă patru ani de mandat le sunt asiguraţi, că au promis că vor fi cinstiţi şi eficienţi. În prima zi a fiecărei legislaturi, de la primul pas pe treptele Palatului Parlamentului, norocoşii ieşiţi din urne sunt cuprinşi parcă de o boală incurabilă. În Casa Poporului ei nu mai reprezintă poporul, ci doar partidul şi pe ei înşişi. Funcţiile, puterea, alianţele de conjunctură şi rivalităţile de moment devin singurele scopuri şi mijloace ale parlamentarilor. Cei trimişi de popor să îl reprezinte, plătiţi din banii lui cu salarii europene să facă legi româneşti, să stabilească regulile unei societăţi cu aspiraţii de ţară civilizată, sunt primii care încalcă chiar şi normele bunului simţ. Pe malurile Dâmboviţei, parlamentarii români nu excelează decât la discipline precum chiulul în masă, votul la mai multe mâini şi ciorovăiala colectivă. Cvorumul de şedinţă nu se realizează aproape niciodată, unele legi sunt respinse doar pentru ca o tabără să demonstreze cine face jocurile, altele sunt adoptate precum actele semnate "ca primaru ". Răspunzând doar o dată la patru ani pentru faptele lor şi fiind siguri că vor putea juca înainte de fiecare scrutin o piesă siropoasă, aşa-numiţii "legiuitori" se afundă comod în fotoliile de piele. Nu i-ar putea trezi decât conştiinţa, dacă ar avea-o.