În urma arbitrajului de la Viena, din 30 august 1940, judeţul Bihor a fost rupt în două, partea sa de nord căzând în teritoriul cedat Ungariei. Din cele 426 de sate şi 3 oraşe pe care le avea judeţul, în urma Dictatului de la Viena au căzut în partea cedată Ungariei oraşele Oradea şi Salonta şi 183 de sate din plasele Aleşd, Seleuş, Marghita, Cefa, Salonta, Săcuieni, Sălard şi Tileagd.

A doua zi, 31 august 1940, prefectul judeţului Bihor, general în rezervă Gheorghe Todoruţ, primea din partea ministrului de Interne, generalul David Popescu, o telegramă cuprinzând instrucţiuni cu privire la atitudinea pe care să o adopte autorităţile şi populaţia românească din teritoriile cedate. Faţă de situaţia creată prin hotărârea dela Viena, menţiona ministrul, "se impune din partea tuturora o cuminţenie desăvârşită... ", îndemnându-l pe prefect să ia imediat contact cu toţii reprezentanţii vieţii publice pentru "a se începe deîndată o propagandă intensă", în sensul ca populaţia românească din teritoriile pierdute să fie liniştită și să rămână pe loc. Se preciza că autorităţile "vor rămâne şi ele pe loc, pentru a veghea la ordine şi linişte" până în momentul predării. Evacuarea autorităţilor, funcţionarilor şi bunurilor din teritoriile cedate Ungariei s-a făcut prin punctele de îmbarcare Marghita, Săcuieni şi Oradea în zilele de 2, 3, 4 şi 5 septembrie, în ziua următoare, 6 septembrie, trupele maghiare intrând în teritoriul cedat.

Mărturia notarului Gherlan

Unii notari şi funcţionari s-au evacuat, alţii au rămas pe loc. Dintre cei rămaşi, mulţi au fost "vânaţi" de autorităţile maghiare, cum este cazul lui Gherlan Adrian, fost notar în Oşorhei, unde avea casă şi moşie. Declaraţia lui, făcută la Beiuş, în 10 septembrie 1940, dezvăluie prigoana pornită de noile autorităţi, îndemnaţi de localnicii maghiari, nu doar asupra foştilor funcţionari administrativi, ci şi asupra preoţilor şi învăţătorilor, a intelectualităţii române în genere. "În ziua de vineri, după masă - declara Gherlan Adrian - intrând armata maghiară în comuna Oşorhei, populaţia maghiară în frunte cu preotul reformat Fodor Josif şi Szilagyi Emeric, fost primar, au chemat şi au încartiruit în casa şi curtea mea o trupă maghiară, o baterie de artilerie. Soldaţii maghiari, îndemnaţi de populaţia civilă maghiară, mi-au spart casa, magaziile şi m-a prădat, distrugând şi cărând tot ce am avut. Eu cu soţia şi cei doi copii m-am refugiat la Oradea, adăpostindu-mă la cumnatul meu dr. Mangra Dumitru. Sâmbătă, 7 septembrie, agenţi secreţi l-au arestat şi depus pe dr. Mangra Dumitru la închisoarea Tribunalului şi nimic nu se mai ştie de dânsul... Eu am fugit şi m-am ascuns, iar luni noaptea (9 septembrie) am trecut prin pădurea comunei Cheriu în comuna Sântelec, deoarece am fost informat că pe primarul Cristea Florian din Oşorhei l-au ucis în bătăi şi de asemenea şi pe fratele său Cristea Ioan, iar pe măcelarul Cristea Pavel, tot din Oşorhei, l-au prădat, ducându-i tot ce au găsit avere mişcătoare şi l-au căutat să-l prindă, dar numitul de asemenea s-a refugiat în România". Impresionat de cele văzute şi auzite şi hotărât să nu se mai întoarcă, fostul notar adăuga: "Sunt informat că în arestul Parchetului din Oradea sunt arestaţi peste 40 intelectuali români din Oradea. Populaţia maghiară din Oradea, cu concursul poliţiştilor de stat maghiari din Budapesta, care fac serviciul poliţial în Oradea, a dezlănţuit o teroare insuportabilă contra tuturor românilor care îndrăznesc să vorbească româneşte pe stradă. Agenţi secreţi, zbiri, cutreeră oraşul şi arestează toţi intelectualii. Toţi preoţii şi învăţătorii care au îndrăznit să rămână pe loc sunt huiduiţi, urmăriţi şi toţi fug în România".

Mărturia primarului din Telechiu

Pe lista neagră a autorităţilor maghiare se afla şi Ioan Bere, fost primar al comunei Telechiu, căzută în teritoriul ocupat. Reuşind să scape cu viaţă şi ajuns la Beiuş, acesta declara la 26 septembrie 1940: "În numele comunei, am primit armata maghiară în ziua de 7 septembrie 1940, după aceea am făcut încartiruirea. Un locotenent, mai târziu, m-a avertizat că trebuie să plec din comună, pentru a-mi salva viaţa, deoarece sunt trecut pe lista neagră. Eu am şi plecat imediat şi puţin după aceea m-au şi căutat să mă prindă, însă eu am dispărut prin porumbiştea din apropiere, trecând în comuna Copăcel, neocupată. Patrula de sub comanda unui locotenent din armata maghiară, negăsindu-mă mi-au distrus mobila şi tot ce aveam în locuinţă. În urmă m-au învinuit că eu aş fi pus o bombă la bariera unde a fost primită armata maghiară. Despre această bombă însă nimeni nu ştie nimic, afară de cei care mă învinuiesc". Nu se mai putea întoarce acasă, unde-şi lăsase familia şi averea, deoarece soţia, care trecuse şi ea în mod clandestin în comuna Copăcel, l-a anunţat că "armata maghiară din comuna Telechiu are ordin ca imediat ce mă prind, să mă împuşte". Cerea, în aceste condiţii, ajutorul autorităţilor române pentru a-şi putea recupera soţia şi cei trei copii, rămaşi la Telechiu. Pentru a facilita prinderea celor urmăriţi, începând cu 6 septembrie, ziua intrării lor în Oradea, ungurii au închis graniţa pe timp de 30 de zile, refuzând să mai dea permise de trecere a frontierei. În aceste condiţii, mulţi funcţionari şi intelectuali, asemenea lui Gherlan Adrian sau Bere Ioan, au fugit cum au putut, neavând timp să-şi lichideze averile şi să-şi ia familiile.

Bătuţi, jefuiţie, expulzaţi

Alungaţi de autorităţile maghiare şi forţaţi să se refugieze în România au fost şi coloniştii români aşezaţi pe vechea frontieră cu Ungaria. La mijlocul lunii octombrie fuseseră deja expulzate cca 500 de familii, care n-au putut lua cu ei absolut nimic, întrucât nu li s-a permis, fiind ridicaţi de autorităţile maghiare în timpul nopţii. Şaizeci familii de colonişti din Salonta au fost alungaţi de jandarmii maghiari de la casele lor şi trecuţi peste frontieră, după ce au fost terorizaţi, bătuţi şi jefuiţi, informa generalul Todoruţ, prefectul judeţului Bihor, Ministerul de Interne, la 15 septembrie 1940, cu menţiunea că "zilnic ne sosesc oameni crunt bătuţi de jandarmii şi armata maghiară". Cele 60 familii de colonişti s-au refugiat în comuna Tulca, dar negăsind adăpost în comună au fost nevoiţi să trăiască un timp sub cerul liber sau în colibe improvizate din paie, având copii mici şi expuşi diferitelor boli cauzate de frig. Plecaseră de nevoie, "suferind cele mai josnice şi necivilizate maltratări şi bătăi". Pe lângă faptul că i s-au luat 4.000 lei, Petrila Costan a fost bătut crunt de soldaţii unguri, încât a căzut la pat grav bolnav. Cristea Iosif din Mădăras, fost comandant al gărzii naţionale româneşti din localitate, a fost bătut de aşa manieră încât a decedat la 16 septembrie 1940. În casele coloniştilor rămase dincolo s-au instalat "ţigani şi derbedeii comunei Salonta" întreg avutul rămânând pe mâinile acestora. Din teritoriul cedat Ungariei soseau zilnic expulzaţi, prin toate punctele de frontieră ale judeţului, îndeosebi Hidişelul de Jos, Ciumeghiu şi Miersig, alţii fugind peste păduri de teama de a nu fi prinşi şi trimişi în închisori. Nota telefonică a punctului de frontieră Hidişelul de Jos, din 29 octombrie 1940, menţiona că numai în acea zi "au fost trecuţi peste frontieră de grănicerii unguri" 152 refugiaţi, dintre care 32 bărbaţi, 38 femei şi 81 copii, unul de două zile. Mai mult, şeful punctului de frontieră Hidişel, Gheorghe Oprescu, raporta că ungurii nu permit coloniştilor expulzaţi să-şi aducă produsele agricole şi nici vitele. Tuturor celor aflaţi la graniţă pe teritoriul maghiar li s-a pus în vedere să se întoarcă la Oradea ca să-şi valorifice produsele şi vitele, după care pot trece graniţa cu căruţele goale şi fără vite. La 1 noiembrie 1940, prefectul de Bihor raporta Ministerului de Interne că "în seara zilei de 31 octombrie crt. au intrat în ţară, prin punctul de frontieră Ciumeghiu, expulzaţi de autorităţile maghiare, 800 refugiaţi". Până la 12 noiembrie 1940, intraseră în ţară, sub controlul autorităţilor române, 4.024 expulzaţi, 1.078 provenind din colonia Mihai Bravu, 481 din colonia Regele Ferdinand, 127 din colonia Gepiu, 802 din Aleşd şi împrejurimi, 500 din Salonta, iar 1.036 din coloniile Horea, Scărişoara Nouă şi Şimian din judeţul Sălaj.

Majoritatea celor expulzaţi au fost plasaţi în judeţele Arad, Timiş, Alba şi Hunedoara. Cei proveniţi din satele de munte ale Bihorului au rămas în judeţ, fiind plasaţi prin toate comunele, pe la rudenii şi cunoscuţi. Până la data plasării lor şi găsirea unei posibilităţi de câştig, expulzaţii au primit alimente, îmbrăcăminte, medicamente, cărţi din partea Crucii Roşii, Ajutorul Legionar şi din Fondul refugiaţilor distribuit de prefectură.

Izgoniţi a doua oară

Românii din colonia Regele Ferdinand, cca 160 de familii, se refugiau pentru a doua oară din faţa teroarei maghiare. În această aşezare fuseseră colonizaţi românii refugiaţi în anii 1919-1921 din acea parte a Bihorului rămasă în Ungaria. Îşi lăsaseră avutul, pământ, casă, vite etc. şi veniseră odată cu trupele române retrase de la Tisa. Fuseseră împroprietăriţi de statul român cu câte 10 iugăre de pământ în această comună-colonie care, prin arbitrajul de la Viena a căzut în partea cedată Ungariei. Toţi au fost izgoniţi, fiind nevoiţi a lua din nou drumul pribegiei, salvându-şi fiecare ce a putut, dar în cele mai multe cazuri abia au scăpat cu viaţa. Alte sute de români au fost expulzaţi din localităţile Diosig, Roşiori, Sărsig, Brusturi, Borod, Şimian, Groşi, Oşorhei, Sălard, Bulz, Cefa, Bicaciu, Berechiu, Cheţ, Cueşd, Valea lui Mihai, Săcuieni, Marghita. Cei mai mulţi erau plugari, dar se aflau între ei numeroşi preoţi, funcţionari, comercianţi, avocaţi, învăţători, medici, notari . Expulzarea lor s-a făcut şi cu ajutorul unor tineri unguri din comunele Boiu, Ant, Tinca şi Ginta trecuţi în teritoriul cedat Ungariei, unde s-au organizat în grupul zis "Tüzharczos" (luptător de foc) şi, sub scutul autorităţilor maghiare, au bătut, maltratat, jefuit şi scos din casele lor pe românii rămaşi dincolo pentru a-i forţa să treacă frontiera şi apoi să le ia avutul. Plasaţi în judeţele Arad şi Timiş-Torontal, expulzaţii au primit pământ din rezervele statului şi din proprietăţile ungurilor şi evreilor fugiţi în Ungaria, pe lângă un ajutor bănesc şi unelte cu care să-şi poată înjgheba cămin şi gospodărie.

(Mărturii păstrate la Arhivele Naționale-Serviciul Județean Bihor, fond „Prefectura judeţului Bihor")

prof. univ. dr. Ion ZAINEA