După evenimentele de la 23 august 1944, negocierile cu România nu mai aveau sens, pentru că sovieticii ocupaseră ţara cu largul concurs al guvernului improvizat de regele Mihai I, guvern care de fapt nici nu a condus ţara, încă în noaptea de 23/24 august 1944 cei din guvern fugind la Dobriţa, Gorj, de unde s-au întors abia pe 13 septembrie 1944 şi au depus jurământul constituţional. Avea dreptate Iuliu Maniu, însă prea târziu, constatând că textul Armistiţiului nu corespundea cu cel anterior negociat, condiţiile "de atunci erau neasemuit mai favorabile decât cele de acum. Suntem mici, suntem slabi, am făcut o politică catastrofală, conducătorii ţării noastre de până acum au mers cu ochii închişi, ne-au dus în toate privinţele în situaţii absolut imposibile şi comisia trimisă de noi (la Moscova - n.n.) nu putea face altfel decât să semneze". Un armistiţiu cu fundul gol Într-o Românie decapitată, cu o armată care lupta împotriva fostului aliat german şi era dezarmată şi arestată de noul aliat sovietic, noii ocupanţi acţionau discreţionar. Neîncrederea mareşalului Ion Antonescu în ruşi avea temei. El se confesase jurnalistului Lomberto Sorrentini că luptă împotriva Rusiei "care este un inamic mortal al ţării", opinie menţinută şi susţinută în faţa regelui, chiar şi în clipa dinaintea arestării, prin acea categorică expresie: "eu ţara pe mâna ruşilor n-o dau". Supremul bine pentru România, susţinea, pe bună dreptate, mareşalul Ion Antonescu era: zăgăzuirea ruşilor, a căror rea-credinţă a fost dovedită în relaţiile cu toţi vecinii. Chiar şi în plan militar fuseseră luate unele măsuri în ceea ce priveşte reducerea efectivelor aflate în zona de operaţii. Lipseau insă garanţiile serioase ale noilor aliaţi, lipseau pregătirile militare de desprindere a trupelor din prima linie. "Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice sacrificiu (…) - cerea în proclamaţia sa regele - Toţi să se strângă în jurul tronului şi al guvernului pentru salvarea patriei, (…) de curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul ţării noastre". Toţi cei care ar fi îndrăznit să gândească altfel, atunci, ar fi fost consideraţi trădători de ţară, după cum considera regele orice gest contrar. Curajul în luptă, pentru trecerea hotarelor impuse prin arbitrajul de la Viena şi recâştigarea Transilvaniei de Nord-Vest, cerut armatei, nu a lipsit. Dar au lipsit acele garanţii, pe care mareşalul Ion Antonescu nu le primise, nici din exterior şi nici din interior din partea reprezentanţilor Blocului Naţional Democrat, dar pe care regele şi anturajul lui s-au grăbit a le legitima şi a le justifica ca pe o soluţie unică. Post factum considerăm că se putea adopta şi o altă soluţie. Oricum riscul asumat a fost enorm de păgubos pentru ţară. Oricum, mai mult decât s-a pierdut nu se putea pierde. Condiţii mai grele de plată nu se puteau impune, decât cele achitate, deoarece nu ar fi fost suportabile. Cei care s-au galonat imediat cu noua putere au fost depăşiţi de evenimente. Sovieticii, din prima linie a frontului, păreau că nu ştiu nimic de eronata deciziei politică de la Bucureşti. Şi de teama ca nu cumva românii să se răzgândească, au arestat masiv soldaţii de pe frontul din Moldova, pe unii şi de două-trei ori, iar pe alţii s-au mulţumit numai să-i descalţe. Ostaşii au primit vestea întoarcerii armelor de la civilii care aveau radioreceptoare, legăturile dintre eşaloanele operative şi tactice ale armatei române fiind în bună parte nerefăcute, după retragerea din faţa ofensivei sovietice, declanşate în dimineaţa de 23 august 1944. Radiograma Diviziei 11 Infanterie, de la ora10.00, semnată de generalul Edgar Rădulescu, de pildă, dispunea: "orice mişcare către Sud încetează imediat. Divizia 11 Infanterie are misiunea a ocupa şi apăra în decursul acestei nopţi linia: înălţimile Sud, Sud - Est Bulotin, cota 186, Zebroan". Cam din aceeaşi zonă de unde pornise cruciada împotriva comunismului, în care, practic, Divizia 11 infanterie a pierdut în trei rânduri mai bine de 30% din efectivele sale, fără însă să fi fost înfrântă vreodată, se găsea, cu partea operativă, în cursul nopţii de 23/24 august pe "poziţia de rezistenţă Traian, pe pădurea Creţu - Nord satul Cozia". Retragerea de pe acele poziţii s-a făcut sub permanenta ameninţare a armatei sovietice, mai întâi cu ariergărzi spre Răducăneni, Murgeni. Dacă în timpul luptelor de la 22 iunie 1941 la 23 august 1944 această mare unitate nu a cunoscut înfrângerea, în dimineaţa de 25 august 1944 o parte a diviziei "a fost încercuită de tancuri sovietice la Rogojeni", iar altă parte a continuat retragerea spre Siret, până la Cuca şi Brăila. Dramatismul acelor momente, petrecute în noaptea de 25/26 august 1944, a fost redat de sergentul Eugen Găină, din Regimentul 26 Artilerie, care a fost arestat de ruşi "la 30 km de Galaţi, împreună cu alţi 50 de soldaţi, 2 ofiţeri din acelaşi regiment, încadrat într-un detaşament de circa 2000 prizonieri. Am evadat, dar am fost prins din nou şi încadrat în altă coloană de 70 trupă, 2 ofiţeri de la Regimentul 21 Artilerie şi 150 soldaţi şi un sublocotenent de la Regimentul 3 Dorobanţi". Şi comandantul diviziei a fost hăituit de noii aliaţi sovietici şi abia la 26 august 1944 a ajuns la Bucureşti pentru a primi precizări. Caz unic în istorie: aliat cu un cotropitor România intrase, după 23 august 1944, în războiul de coaliţie alături de Naţiunile Unite, dar, până la normalizarea situaţiei, evenimentele din prima linie a frontului şi-au menţinut dramatismul. Dezordinile şi deznădejdea trupelor, ca şi desconsiderarea lor de către sovietici au fost evidente. Nici la nivelul comandamentelor militare mai înalte, sau chiar la nivelul guvernului, situaţia nu era cu mult mai bună, aliaţii manifestau aceeaşi aroganţă şi superioritate. Până şi delegaţia română care a semnat, la Moscova, Convenţia de armistiţiu, pe 12 septembrie 1944, a fost desconsiderată. Toate amendamentele propuse de partea română erau îndelung discutate şi invariabil respinse de sovietici. Pentru ceilalţi aliaţi, care ne vânduse la Teheran în 1943, parcă nu mai existam. Încercăm să privim retrospectiv evenimentele prin prisma efectelor produse. De atunci încă mai persistă teza potrivit căreia întoarcerea armelor a fost un act necesar. Dacă facem analiza pe textul Proclamaţiei regelui către ţară constatăm că arestarea mareşalului Ion Antonescu nu a dus la atingerea obiectivului trasat noului guvern de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. 23 August 1944 nu a adus pacea dorită, căci războiul a continuat pe un alt front. Pe frontul din Est, pentru care ţara a fost angajată, din 22 iunie 1941 până pe 23 august 1944, obiectivul a fost ratat, cu sacrificiul a 17514 ofiţeri, 12476 subofiţeri şi 594750 soldaţi, morţi, răniţi şi dispăruţi! Contribuţia României la răsturnarea frontului pe teatrul de operaţii de Est şi rolul ei în scurtarea războiului cu două sute de zile au fost bine primite doar în acele zile. La masa tratativelor nu a mai fost recunoscută jertfa umană şi materială. Interesant ni se pare că şi la 63 de ani de la acele evenimente, actorii acelor timpuri - veteranii de război - atribuie dimensiuni istorice actului de la 23 august 194, cu "lumini şi umbre, un eveniment de cea mai mare importanţă politică şi militară, care a dat una dintre cele mai sensibile lovituri celui de-al treilea Reich". Răzbunarea generalilor... Cei din linia întâi au tăcut şi atunci, tac şi acuma, iar adevărul nu este complet şi dezvăluit în profunzimea sa. Un factor de cea mai mare importanţă pentru punerea în practică a deciziei de întoarcere a armelor l a "constituit atitudinea armatei române şi a corpului ei de comandă care a executat pe front şi în interior ordinele date în noaptea de 23/24 august 1944". Cine au fost responsabilii acelor ordine? Iată doar câteva nume: Generalul Constantin Sănătescu (1885 -1947), ca şef al Casei Regale (20 martie 1943 - 24 ianuarie 1944) şi apoi mareşal al Palatului (1 aprilie 1944 - 23 august 1944) a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri (23 august 1944 - 5 decembrie 1944) şi ministru ad-interim la război (4 noiembrie - 5 decembrie 1944) şi şef al Marelui Stat Major (11 decembrie 1944 - 20 iunie 1945), a avut un rol important în pregătirea şi aplicarea deciziei regelui, fără a cântări consecinţele care aveau să vină. Între suita de decrete de numire a noilor miniştri se regăseşte şi decretul de amnistie generală şi de desfiinţare a lagărelor de internare. Sub guvernarea generalului Sănătescu s-a semnat Convenţia de Armistiţiu. Nemulţumit de sovietizarea României generalul Constantin Sănătescu şi-a prezentat demisia, la 2 decembrie 1944, pentru ca pe 11 decembrie să preia şefia la Marele Stat Major, de unde a cerut să fie schimbat pe 19 iunie 1945, deoarece exercitarea conducerii aparţinea mai mult comisarilor sovietici. Din prea mult zel a greşit într-un moment hotărâtor pentru ţară! Generalul Gheorghe Mihail a fost şef al Marelui Stat Major în două rânduri. Prima dată, numit prin Decretul regal nr. 2843, la 23 august 1940, cu misiunea de a pregăti rezistenţa armată, nu şi-a îndeplinit misiunea, a ascultat părerile şefilor de secţie din subordine, în loc să le transmită ordinul de rezistenţă. Această poziţie i-a atras decizia noului şef al statului, Ion Antonescu, de a-l trece în rezervă, cu stabilirea domiciliului obligatoriu la Sinaia, loc de unde s-a plasat, alături de alţi conspiratori, ca expert militar, opozant al regimului antonescian. În Cuvântul către viitorime, generalul Mihail relatează cum întâmplător a fost sunat, pe la prânzul zilei de 23 august 1944, de fostul preşedinte al guvernului, din 1940, Gigurtu, împreună cu care a ajuns în Piaţa Palatului, la 17.30. Ce coincidenţă! Imediat ce a coborât din maşina lui Gigurtu, deşi era îmbrăcat civil, a fost recunoscut de un locotenent din Batalionul de Gardă al Palatului şi poftit la rege. În Palat se întâlni cu generalul Sănătescu, care era şi mareşal al curţii regale, şi generalul Aurel Aldea. "Regele Mihai I. cu aceştia trei (generali) a început la 23 august 1944, noua etapă istorică". Regele i-a înmânat generalului Gh. Mihail Ordinul de serviciu nr.1, din 23 august 1944, prin care l-a numit Şef al Marelui Stat Major. Generalul Aurel Aldea, (1887 - 1949), ofiţer de artilerie şi geniu din 1912, absolvent al Academiei Tehnice Militare din Charlottenburg - Germania (1914) şi al ciclul de informaţii pentru ofiţeri şi generali de la Versailles (1931), a îndeplinit diferite funcţii în cariera militară, fiind un personaj care a alternat între aprecieri contradictorii. Scos din rândurile armatei la 21 iulie 1941, a intrat în grupul complotiştilor. El a fost acela care a dat ordinul de arestare a celor doi Antoneşti, fiind numit ministru de interne în guvernul Sănătescu. Între 1 decembrie 1944 şi 24 martie 1945 a fost comandant al Comandamentului General al Teritoriului. Demis din funcţii şi trecut în rezervă, dându-şi mai târziu seama de tragica eroare săvârşită, generalul Aurel Aldea s-a răzvrătit şi a intrat în rezistenţă, coordonând organizaţiile: Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui şi Grupul înarmat de la Sinaia. A fost arestat la 27 mai 1946, condamnat la muncă silnică pe viaţă, închis la Văcăreşti şi Aiud, unde a încetat din viaţă la 17 octombrie 1949.