Liderii sindicali au scos cei mai mulţi oameni în stradă în 2010, anul cu cele mai dure măsuri de austeritate, dar de fiecare dată rezultatul a fost un eşec, neputinţa reprezentanţilor angajaţilor de a le obţine cel puţin drepturile pierdute ducând la o problemă de credibilitate.

Sindicaliştii au ieşit în stradă încă din luna martie

Primele proteste au început în luna martie, când bugetarii au ieşit în stradă pentru creşterea salariului minim pe economie, neştiind că nu numai că nu vor primi salarii mai mari, dar şi cele pe care le aveau urmau să fie reduse. Pe 5 mai, bugetarii au fost în grevă timp de o zi, când nu s-a lucrat la administraţiile locale, cadrele didactice nu şi-au desfăşurat activitatea, iar în spitale nu s-au asigurat decât urgenţele. O zi mai târziu, pe 6 mai, preşedintele Traian Băsescu a făcut marele anunţ care i-a lăsat fără replică pe toţi cetăţenii României: fondul de salarii - redus cu 25 la sută, pensii - mai mici cu 15 procente, ajutorul de şomaj - diminuat cu 15 la sută. Însă guvernanţii pregăteau ceva şi mai dur: mulţi bugetari urmau să îşi piardă locurile de muncă până la sfârşitul anului. Primii care au reacţionat la anunţul preşedintelui au fost pensionarii. Pe 12 mai, pensionarii au început protestele la prefecturile din ţară, cerând demisia lui Traian Băsescu şi a Guvernului. A urmat apoi primul miting de amploare, pe 19 mai, la Guvern, peste 40.000 de oameni din toată ţara invadând Piaţa Victoriei, fără ca Executivul să aibă vreo reacţie la protestul lor. Opoziţia şi-a intrat în rol şi a depus moţiune de cenzură. Data stabilită pentru discutarea moţiunii - 15 iunie - a fost şi cea în care liderii celor cinci confederaţii sindicale au decis să îşi scoată din nou oamenii în stradă. Însă, mitingul de la Palatul Parlamentului, la care liderii sindicali au reuşit să mobilizeze peste 15.000 de oameni, s-a transformat într-un protest haotic, pe alocuri violent. Protestatarii nici nu au mai aşteptat deznodământul şedinţei de plen la moţiunea de cenzură şi, la îndemnul liderilor sindicali, au încheiat o nouă acţiune. La peste o lună şi jumătate de la anunţul preşedintelui, pe 25 iunie, Curtea Constituţională a decis că pensionarii nu pot pierde 15 procente din pensii. Bugetarii nu au scăpat însă de tăiere.

Proteste separate ale confederaţiilor sindicale

Din septembrie, sindicaliştii s-au pus pe treabă, dar separat, pentru că cei cinci lideri de confederaţie s-au supărat şi n-au mai vrut să facă acţiuni comune. Pe 20 septembrie sindicaliştii de la "Cartel Alfa" au protestat în 35 de judeţe. Nemulţumirile au fost nu doar legate de scăderea salariilor, dar şi de noua lege a pensiilor. Au urmat cei de la CNSLR-Frăţia, pe 22 septembrie: peste 10.000 de sindicalişti au mărşăluit prin Capitală, iar în faţa Guvernului au fost altercaţii între protestatari şi jandarmi. Două zile mai târziu a fost rândul poliţiştilor afiliaţi la mai multe confederaţii. Pe 24 septembrie, peste 8.000 de oameni au strigat în Piaţa Victoriei "Jos Guvernul" şi nu s-au oprit aici. Deşi nu aveau autorizaţie decât pentru un miting în faţa Palatului Victoria, aceştia au plecat în marş spre Palatul Cotroceni. Nu numai că marşul spontan şi apoi mitingul de la Palatul Cotroceni nu au dus la niciun rezultat, dar întreaga acţiune a dus la reacţii şi mai dure ale şefului statului, care a renunţat la serviciile de escortă ale poliţiei rutiere. Scandalul a culminat cu demisia din funcţie a ministrului de Interne Vasile Blaga. Pe 28 septembrie, liderii BNS au adus în Capitală peste 5.000 de oameni, care după un miting la Guvern au mărşăluit pe la mai multe ministere, acţiunea încheindu-se cu o oră mai devreme decât era anunţat, fără incidente. Pe 5 octombrie aproximativ 8.500 de sindicalişti ai Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ s-au adunat în Piaţa Victoriei, cerând salarii decente, oprirea disponibilizărilor, dar şi investiţii în şcoli. În aceeaşi zi, alţi 2.000 de profesori, afiliaţi la alte federaţii, îşi cereau drepturile în faţa Palatului Cotroceni. O altă acţiune, de această dată spontană, a avut loc pe 13 octombrie, când aproximativ 200 de angajaţi ai Ministerului Finanţelor au protestat pe holurile instituţiei, cerând să le fie acordate stimulentele. În final, sindicaliştii au semnat un protocol cu Ministerul Finanţelor privind acordarea acestor drepturi băneşti, dar în funcţie de performanţe şi doar pentru lunile restante, pentru că prin legea salarizării acestea vor fi incluse în salarii.

Împăcare, dar fără niciun efect

După ce confederaţiile au protestat două luni de toamnă separat, s-au gândit să se împace şi să organizeze un mare miting împreună. Ziua protestului - 27 octombrie - era data discutării în Parlament a unei noi moţiuni de cenzură a opoziţiei. Confederaţiile sindicale anunţau că aduc în Capitală peste 100.000 de oameni care vor cere demisia întregului Guvern, însă mitingul tuturor sindicatelor din România a reuşit să adune la Bucureşti, de "ziua moţiunii", maximum 50.000 de oameni obosiţi şi înfriguraţi, care au părut că abia aşteaptă deznodământul pentru a se retrage spre case, la căldură. Moţiunea nu a trecut nici de această dată, Guvernul a rămas pe poziţii, iar oamenii au plecat acasă îngheţaţi şi supăraţi că au simţit pe pielea lor încă un eşec. În 3 noiembrie, liderii sindicali au mai înregistrat un eşec, în urma apelului făcut către toţi angajaţii să oprească lucrul patru ore, întrucât unii salariaţi nici măcar nu au primit oficial acest apel, iar alţii l-au ignorat, fie pentru că au fost ameninţaţi, fie pentru că nu vrut să dea curs cererii.

Situaţia a demonstrat încă o dată că liderii sindicali nu mai au putere să mobilizeze oamenii, nu mai au bani să le plătească orele în care nu muncesc şi, mai mult decât atât, nu mai au credibilitate. Oamenii şi-au pierdut încrederea în liderii sindicali şi au ajuns să considere că toate acţiunile iniţiate de aceştia sunt fără miză, ei fiind convinşi că nimic nu se va schimba în bine, indiferent de cât de mulţi ar ieşi în stradă sau ar cere demisia Guvernului. Acesta a fost cântecul de lebădă al marilor proteste din 2010, anul cu cel mai mare număr de manifestări de stradă şi de participanţi, dar şi cu cel mai mare eşec înregistrat de organizatori, liderii de sindicat.