La Jilava, în acea seară şi toată noaptea, s-a lucrat din plin

Pentru a rezista ofensivei celor care încercau să-i împrăştie sau să-i omoare, sau să-i aresteze "în numele poporului" şi "apărând cuceririle socialismului", demonstranţii încercau şi ei să se organizeze.


În faţa restaurantului "Dunarea", vis-a-vis de Intercontinental, se improvizează o baricadă, care devine sediul provizoriu al revoluţionarilor şi ţinta de atac a forţelor de represiune. Acolo eşuează de mai multe ori cei ce o iau cu asalt, acolo se ţin discursuri, se rostesc îndemnuri, mor sau sunt răniţi oameni, ard maşini. Oamenii îngenunchează pentru rugăciune şi pentru reculegere, se întind pe caldarâm pentru a opri înaintarea tanchetelor. De-abia la miezul nopţii, când se dezlănţuie cu furie represiunea, baricada este distrusă, iar macaralele o demontează bucată cu bucată. Pîna după ora 3, se trage intens, se aud neîncetat împuşcături, gloanţele îi rănesc pe unii, îi omoară pe alţii şi îi împrăţtie pe ceilalţi. Apoi se face linişte. Mai trebuia să dispară doar urmele crimelor. Stropitorile spală dâra lată de sânge care leagă pasajul din faţa Teatrului Naţional de spitalul Colţea. Spre dimineaţă, Capitala părea pregătită pentru o zi obişnuită. Aşa sperau Elena şi Nicolae Ceauşescu, apropiaţii lor, care credeau că, după atâtea crime, diversiuni, ameninţări, arestări, schingiuiri, poporul, blând şi paşnic cum îl ştiau, avea să se resemneze.
În 22 decembrie '89, înainte de ora 7.00, muncitorii de pe marile platforme industriale ale Capitalei se îndreaptă spre centru. Coloane nesfârşite din Militari, Pipera, de la Uzinele "23 August", Republica, se îndreaptă într-o tăcere solemnă, purtând steaguri fără stema RSR, spre centrul oraşului. Barajele care împiedicau accesul în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Palatului se dovedesc inutile.
La 9.30 Piaţa Universităţii e plină. Reapar şi forţe ale ordinii: armata, miliţia. Demonstranţii le cer să treacă de partea lor. Cu puţin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceauşescu, în sediul CC al PCR, prezidează şedinţa (ultima), în care anunţă că, din cauza situaţiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei şi s-a hotărât să instituie starea de necesitate în întreaga ţara. Despre generalul Vasile Milea, care se împuşcase cu câteva zeci de minute în urmă, în chiar sediul CC, Nicolae Ceauşescu spunea mânios că a fost un trădător.

Introducerea stării de necesitate

La ora 10 şi câteva minute, postul de radio anunţă introducerea stării de necesitate în întreaga ţară, printr-un decret semnat de Ceauşescu. Cetăţenii - conform decretului - nu au voie sa se întrunească în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureştiului, se aflau sute de mii de persoane. La CC al PCR Nicolae Ceauşescu, înconjurat de fidelii săi, face încă o încercare de a salva situaţia. Apare cu suita în balconul sediului CC şi încearcă să se adreseze copleşitorului număr de oameni adunaţi, pentru prima oară din proprie iniţiativa, în Piaţa Palatului. La primul semn că vrea să-şi înceapă discursul, un val uriaş de dezaprobare şi mânie îl loveşte din plin şi-l ţintuieşte în aceeaşi poziţie ca la mitingul din ziua precedentă. Instinctul de conservare îl face să se retragă în grabă, împreună cu suita.

Demonstranţii forţează uşile masive ale clădirii şi escaladează balconul.

Nicolae şi Elena Ceauşescu se refugiază pe acoperiş, unde aterizase un elicopter. Maestrul de ceremonii al momentului a fost generalul Victor Athanasie Stănculescu, adjunct al ministrului Apararii naţionale. Întors de câteva ore de la Timişoara, acesta nu dorea, probabil, să fie implicat în represiunea ce se pregătea şi, crezând că poate să ramână deoparte, apelează la serviciile unui medic pentru a-i pune un picior în ghips. Dar cum Vasile Milea murise, iar Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, lipsea, Victor Stănculescu era de fapt, în acel moment, conducătorul armatei.
După ora 11.00, aflat în exerciţiul funcţiunii, Victor Stănculescu ordonă ca armata să se retragă în cazarmi, iar după câteva minute îi raportează dictatorului că Piaţa Palatului este invadată de mulţime. Ceauşescu, într-o nouă criză de mânie, întreabă cum de a fost posibil, cine a permis oamenilor să ocupe piaţa. Tot Victor Stanculescu întăreşte ordinul prin care era chemat elicopterul pentru a-i scoate pe soţii Ceauşescu din clădirea CC.
Primul popas al fugarilor este Snagovul, unde Ceauşescu speră să stabilească nişte legături salvatoare. După ce îi abandonează pe Emil Bobu şi Manea Mănescu, soţii Ceauşescu se urcă din nou în elicopter, ordonându-i pilotului Vasile Maluţan (decedat în 1995 într-un stupid accident aviatic) să-i ducă spre Tîrgovişte. Speriat de misiunea ce-i revenise, pilotul îi debarcă înainte de localitatea Titu, sub pretextul că pot fi reperaţi de la sol şi pot fi oricând doborâţi. După ce reuşesc să captureze un automobil Dacia, condus de un medic din Găeşti, cei doi comandă să fie duşi la Târgovişte. Maşina se defectează, astfel că în comuna Văcăreşti este oprită o altă Dacie, al cărei proprietar îi conduce şi îi lasă la Institutul pentru Protecţia Plantelor din Târgovişte, unde, după nici o oră (15.30), sosesc două maşini ale miliţiei care îi preiau pe cei doi soţi şi îi duc, sub stare de arest, la o unitate militară din oraş.
După decolarea elicopterului de pe acoperişul sediului CC, românii simt că acela este momentul eliberării ţării la care nu îndrăzniseră niciodată să spere. Oamenii plâng, scandează, se îmbraţişează.
La câteva ore de la fuga Ceauşeştilor, Televiziunea Română Liberă anunţă constituirea unui nou organism al puterii - Frontul Salvării Naţionale (FSN) - care "grupează toate forţele sănătoase ale ţării" şi al cărui scop este "instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român".
Constituirea FSN
Din Consiliul de conducere al FSN fac parte: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lászlo Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deşliu, general Ştefan Guşe, general Victor Athanasie Stănculescu, Aurel Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, capitan Mihail Lupoi, generalul Dan Voinea, capitanul Emil Dumitrescu, Vasile Neacşa, Cristina Ciontu, Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negriţiu, Gheorghe Manole, Vladimir Ionescu, Adrian Sîrbu, Constantin Cîrjan , Domokós Géza, Magdalena Ionescu, Marian Mierla, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, Ion Iliescu. Ion Iliescu este ales să transmită la posturile de radio şi televiziune "Comunicatul către ţară al Consiliului FSN", care constituie o primă variantă de platformă-program a noului organism al puterii de stat din România.

FSN şi platforma-program care îl reprezintă apar din colaborarea lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru, Ştefan Guşe, Mihail Lupoi, Dumitru Apostoiu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan etc.
Procesul soţilor Ceauşescu
Între timp, la Târgovişte începe procesul soţilor Ceauşescu, ei fiind acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au hotărât în decursul vremii uciderea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate. Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată, în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgovişte.
Numărul total al persoanelor care au murit în timpul revoluţiei din 16-22 decembrie 1989 este de 1.104, iar 3.352 de persoane au fost rănite. Din totalul victimelor înregistrate după 22 decembrie 1989, 805 erau militari (260 de morţi şi 545 răniţi), iar 138 erau poliţişti (65 de morţi şi 73 răniţi).
Pe lângă cele aproximativ o sută de rechizitorii trimise în instanţă, procurorii au făcut cercetări în alte 5.395 de cazuri, din care în 4.881 s-au dat soluţii de netrimitere în judecată, deoarece, conform Decretului-Lege nr. 3/1990, faptele de vătămare corporală şi purtare abuzivă au fost graţiate.
Un alt motiv care a stat la baza multor soluţii de netrimitere în judecată a fost acela că mulţi dintre militarii care au tras în decembrie 1989 au crezut că se luptă cu forţe teroriste sau au acţionat în legitimă apărare.