În vara acestui an, actorul Mircea Diaconu a participat în Aula Magna a Universității din Oradea la deschiderea unei manifestări culturale cu caracter internațional, în cadrul căreia a fost invitat să ia cuvântul în fața publicului prezent, iar la sfârșit întreaga asistență l-a aplaudat îndelung, așa cum se obișnuiește de obicei în teatru la sfârșitul unei piese, în care actorii sunt ovaționați de întreaga sală. Ceea ce este o dovadă clară că publicul îl iubește foarte mult. Cu acel prilej, domnia sa a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări despre carieră, despre legătura cu Oradea sau despre rolul teatrului în societate.

- Stimate domnule Mircea Diaconu, cum percepeți dumneavoastră publicul?

- E un lucru interesant aici. Sunt atent la reacțiile oamenilor, ale cetățenilor, de orice formă ar fi, în sala de teatru, pe stradă, oriunde. Până la urmă, este un mijloc de a-mi evalua sau de a înțelege percepția pe care cetățenii o au despre mine ca prestație publică, fie că sunt spectatori sau nu. Mă interesează profund lucrul acesta și sunt foarte atent la acest aspect. Legat de percepția oamenilor cu privire la prestația mea din ultima vreme, că e vorba despre micul meu discurs de acolo, de la Universitate, sau din alte împrejurări, am constatat că oamenii pun cam în același cântar, în aceeași evaluare, toată cariera mea artistică și prestația mea publică, în sensul de morală publică. Încerc ca în discursul meu public, vorbind la televizor sau în orice altă împrejurare sau scriind un articol, dominanta să fie morala publică, ceea ce înseamnă, vrei nu vrei, și politică, pentru că politica ar trebui să fie o formă de morală publică. Așadar, reacția oamenilor este aceea de a pune în balans tot ceea ce spun și tot ceea ce am făcut în decursul a zeci de ani.

- Ca artist, ca om de teatru, ce vă leagă de publicul din Oradea?

- Nu ceva special. Simt însă diferența dintre publicul bucureștean, mai obișnuit cu figurile actoricești, și cel din Oradea, cu care ne vedem mai rar. Vorbesc de actorii cunoscuți și vechi sau bătrâni. Un actor tânăr este cunoscut de generația sa și asta înseamnă doar o parte din societate. Dar noi, traversând mai multe generații, avem o arie mai largă de recunoaștere a publicului, așa că ne simțim foarte bine. Nu vorbesc numai de mine ci și de alți actori cunoscuți. O ieșire într-un oraș de nivelul Oradiei, cu tot ce  înseamnă viață culturală și nu numai, ci și habitat de foarte bună calitate, reprezintă mult pentru noi. Oradea după părerea mea este unul dintre cele mai frumoase și mai bine întreținute orașe din țară.

- Ați vorbit mai devreme despre morala publică pe care dumneavoastră personal încercați să v-o asumați în orice împrejurare. Putem afirma că teatrul joacă un rol esențial în formarea culturală și morală a unei persoane, de aceea  vă rog să vă referiți în continuare la rolul teatrului în lumea românească de astăzi, când cea mai mare masă a poporului preferă spectacolele zgomotoase cu mici și bere organizate de primării cu maneliști.

- Nu. Aici vă contrazic puțin și vă explic de ce. Avem ușurința de a pune ștampile din acestea. E greșit, pentru că același om, fizic vorbind, ca identitate, astăzi vede un spectacol de teatru, mâine este într-o grădină publică unde sunt mici și bere, poimâine merge la circ cu copilul sau acasă curge la televizor cine știe ce emisiune de divertisment ș.a.m.d. Obișnuiesc să spun că e loc sub soare pentru toată lumea. Așa că eu nici nu-mi doresc ca spectatorii mei sau cei care mă preferă pe mine ca actor de teatru, să vină numai la mine. Trebuie să vadă tot felul de lucruri și să opteze. În fiecare zi omul învață câte ceva, așa că nu e nicio problemă în privința asta. Pe de altă parte, spectatorii care vin la teatru, vin pentru că au nevoie de teatru și nu vin neapărat ca să se distreze. Dacă vrei să te distrezi, dacă  vrei să ieși la o grădină cu mici și bere, te duci în altă parte, în altă zonă. Când vii la teatru, vii pentru că ai nevoie de o anumită terapie și de aceea nu vii în fiecare zi. Vii într-o ritmicitate mai mare sau mai mică, cum simte fiecare. Vii pentru că ai nevoie de aspirina asta. Simți că îți este necesară, chiar dacă nu conștientizezi acest lucru neapărat. De asta spun că rolul teatrului este în primul rând moral, nu este de distracție. Asta nu înseamnă însă că oamenii vin la noi cumva ca la biserică. Nu. Dar este o formă de cult chiar și asta, fie și pentru că spațiile teatrale sunt tratate într-un anume fel, se stinge lumina, totul se petrece într-un anumit fel. Știți foarte bine  atmosfera. E ca într-un ritual. Te îmbraci într-un anumit fel. Când mergi la teatru e o mică presiune să te îmbraci un pic ca la teatru, deci nu altfel. Cum să spun, e un alt fel de ritual sau ca o formă de ritual. Deci e nevoie de treaba asta. Din păcate, dacă discutăm despre teatrul contemporan, în orice caz, genurile de texte extrem de diferite, din păcate, prea puține dintre ele mai acoperă subiectul acesta, așa cum l-am expus eu. Foarte multe dintre ele sunt ușor agresive, ușor violente și fără perdea, așa cum arată societatea de azi, cu mai puțin bun simț câteodată, cu agresivitate vizuală, fizică chiar,  câteodată asupra spectatorilor. Lumea s-a schimbat și se schimbă tot timpul. Mie nu-mi place cum se schimbă. Mie personal nu-mi place, nu sunt deloc fericit. Iarăși, salvarea trebuie să vină tot prin artă, prin familie, prin subiecte majore care au ținut omenirea la un loc atâția amar de ani și-o să o țină în continuare. Refacerea vine tot pe celulele astea, pe celula credinței, a relației dintre oameni, a familiei, a încrederii dintre noi. Sunt lucruri esențiale și ele se fac și se refac, după părerea mea, tot prin artă și prin credință.

- În vremea adolescenței mele, când eram elev la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, mergeam alături de colegi, uneori și de două ori pe săptămână, la Teatrul Național, să-i vedem jucând pe Dorel Vișan, Catrinel Dumitrescu, Marius Bodochi etc. Eram atrași mulți dintre noi de această lume a teatrului încât vedeam o piesă de două sau trei ori într-o stagiune. Acest lucru a contat foarte mult pentru noi, care veneam majoritatea de la țară. Trebuia să păstrezi o disciplină în sală, să te îmbraci adecvat, așa cum spuneați și  dumneavoastră. Mai reușește teatrul să-i atragă pe cei tineri în vremea noastră?

- Stați liniștiți, toți. Tinerii vin la teatru. La teatru majoritari sunt tinerii, câteodată chiar la vârste mici.

- Trăim în ultima vreme într-o nesfârșită criză. A traversat teatrul românesc în acești ultimi 20 de ani o criză? Nu mă refer aici numai la cea financiară!

- Mai multe.Criza financiară nu a traversat-o, e continuă, nici n-am ieșit din ea. Am intrat în această criză de foarte multă vreme, încă din vremea  regimului comunist. Anii `80 au fost cumpliți, mai răi decât cei de azi. Financiar vorbind.

- Dacă avem în vedere repertoriul abordat în teatru în acești ultimi ani putem spune că nu toate piesele jucate își aduc o contribuție educativă sau morală...

- Nici nu trebuie chiar toate să fie așa. Nu trebuie însă să uităm, în același timp, că există niște doze și la cianură. Problema e de doză. Ea face chiar foarte bine într-o anumită măsură și foarte rău în alta. Și aici în teatru la fel: violența. Sunt texte mari din Shakespeare care vorbesc despre violență, în discuții, în tot felul de contradicții. Există și argumente  de tipul acesta din partea unora,  dar în Hamlet nu se omoară. Una e violența de tip artistic dacă vreți, ca exemplu, care produce efectul invers. Alta e violența acceptată ca mod de viață și pe care societatea sau media de astăzi o cam acceptă, o promovează. Revenind la crizele din teatru vreau să spun că au fost niște crize mari, unele  pe care le-a știut doar lumea noastră, au fost interne, de formulă teatrală, de soluții și altele. Au fost crize care țin de relația cu societatea, în sensul finanțării cum bine ați spus și altele în legătură cu morala publică. Teatrul a simțit nevoia să fie ușor imoral. I s-a părut că puțină lipsă de perdea e necesară. N-a fost peste tot.N-am făcut toți  la fel. Eu zic că lipsa de perdea  nu e necesară. Există situații când pe scenă sau în fața ta sau chiar  într-un film, sunt scene ușor erotice, dar sunt scene perfect artistice, câtă vreme povestea are nevoie de ele ca să explice un anume lucru. Dacă le faci în sine, pur și simplu acuma ne dăm pantalonii jos, să zicem, este ceva monstruos și care nu face nimănui bine. E o tâmpenie ca să spun așa. E lipsă de creier la unii dintre artiști pur și simplu.

- Este dureros să vedem mari artiști consacrați, care fac figurație în tot felul de scheciuri pe la diferite televiziuni comerciale, sunt prezenți în tot felul de producții de proastă factură...

- Iertați-mă, dar atunci nu mai sunt mari artiști. Asta e părerea mea. Cine nu-și păstrează numele, dacă discutăm de nume, acela nu e demn să-l merite. Așa că în mod normal nu mai sunt mari nume. Asta e părerea mea.

- Dacă actori consacrați din generația dumneavoastră ar lua atitudine față de aceste inconveniente din lumea teatrului, n-ați risca să fiți catalogați ca, știu eu, rămași în urmă, ancorați într-o morală depășită?

- Nu poți face lucrul ăsta. Nu te poți erija tu ca individ să iei atitudine în acest sens. Eu nu pot să-i spun unuia mai tânăr sau unui coleg un lucru sau altul. Face fiecare ce vrea cu viața lui. Există însă un fel de concurență între noi pe o piață liberă și ușor, ușor, aceștia care practică un astfel de teatru dispar din sistem. Se autoanulează pur și simplu.

- Ați încercat să fiți și un om al cetății, implicându-vă și în viața politică. Ce v-a determinat să intrați în viața politică? Cred că vi s-a adresat de foarte multe ori întrebarea aceasta.

- Vă pot explica foarte simplu. În primul rând de când mă știu această latură a politicului a funcționat la mine încă din vremea când eram debutant, de când eram tânăr actor. Câtă vreme vin oameni să te audă, trebuie să comunici ceva. Acel ceva e cheia. Ce le comunici? O desteritate pur și simplu? Ăsta e jongleurul, nu e actorul, sau, câteodată cântărețul, care cu o voce superbă  bucură lumea. Actorul trebuie să comunice idei, idealuri. Despre asta este vorba. Comunici celorlalți niște lucruri pe care le primesc sau nu le primesc. De regulă le primesc pentru că de aceea  vin la teatru. În măsura în care prestația ta este bună, e de calitate, acel om primește aceste idealuri pe care tu le transmiți, le asumă, le înțelege. Ce este aceasta? Este exact ce ar trebui să fie și politica sau atitudinea de cetățean, de om al cetății, cum  bine ați spus. Asta face și un actor. Eu nu văd diferența. De aceea am spus că fac politică de când mă știu. Vă spun cât de interesant e acest lucru. Am traversat pe o distanță foarte mare, de patruzeci și ceva de ani am debutat și sunt persoană publică, în felul cunoscut, ca actor. Am sesizat  pe traseul acestor ani că parte dintre personajele făcute de mine nu există în realitate, le-am făcut eu, au intrat în conștiința publică de parcă ar fi fost alte ființe și există în continuare în conștiința publicului, producând efecte de tip moral sau de ideal. La un moment dat am fost întrebat și ce părere am eu despre un lucru sau altul, raportarea mea ca persoană fizică de data asta, despre ceea ce vorbeau personajele mele până atunci. Și atunci a vorbit Diaconu. Înainte vorbiseră niște personaje și spuseseră niște lucruri pe care societatea le-a primit și le-a reținut. Când Diaconu a început să spună și părerile lui ele nu au fost diferite, pentru că ele nu puteau fi chiar diferite, total diferite de ale personajelor sale. M-ați înțeles? Când eram tânăr, n-aveam nici treizeci de ani, am fost întrebat de un reporter de la Televiziunea Română ce părere am despre nu știu ce subiect și am răspus, după care în cabină seara, un foarte mare actor, care era și rector al Universității noastre la vremea aceea, a început să mă certe zicându-mi: "te apuci tu să vorbești și să spui... " etc. Atunci cît eram de tânăr și de mic am zis: "păi dacă m-a întrebat!". Asta-i problema! Câtă vreme cineva mă întreabă eu trebuie să răspund. Că mă întreabă o femeie la piață ce părere am despre nu știu ce lucru, că mă întreabă un ministru, o televiziune, un reporter, eu trebuie să răspund. De ce să nu răspund câtă vreme mă mai întreabă ? Dacă la un moment dat nu mă mai întreabă nimeni nu mai auziți vocea mea. Nu mai exist. Deci în clipa în care mi se cere lucrul acesta eu trebuie să reacționez. Pe de altă parte când ceva din societatea noastră mă agresează, mă nemulțumește, mă nefericește, eu trebuie să răspund. Ăsta e genul meu de reacție și asta am făcut mereu. Și înainte de revoluție am scris niște articole care îmi făceau rău. Am avut niște păreri, sigur ușor cifrate, dar care produceau efecte. Oamenii citeau și înțelegeau ce voiam eu să spun. Nu erau lucruri comode. La revoluție în București nu am stat acasă să mă uit la televizor. Eu m-am implicat profund în revoluție și apoi mi-am văzut de treabă mai departe. Pe traseu atitudinile mele publice au fost toate de tipul ăsta. Că nu am fost înscris într-un partid efectiv sau în viața politică concretă, pentru mine nu e nici o diferență. În clipa în care mi s-a întâmplat, au venit la mine niște cetățeni din Câmpulung-Muscel de unde sunt, rugându-mă să candidez, pentru această zonă și să-i reprezint în Parlament, am acceptat.  Acesta a fost contractul cu ei și am executat acest contract. Din clipa asta am intrat în lumea politică. Discursul meu, fiind deja în sistem ca senator, a fost același după dorința mea, după ambiția mea, după nevoia mea. Eu nu mi-am modificat discursul nici ceea ce spuneam, nici modul în care spuneam, nici despre ce vorbeam, față de întreaga mea viață de până atunci, de actor, de profesor universitar, de ce am mai muncit în viața mea și m-am adresat publicului. Știți că sunt membru în juriu la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, și am fost obligat să rămân mai mult de o săptămână într-un singur loc, ceea ce mi se întâmplă foarte rar, pentru că alerg în toate părțile. Bucuria mea este, vă mărturisesc acuma cumva la un ceas de bilanț, că mergând pe stradă în Oradea, din trei oameni, doi se opreau și continuau să-mi răspundă la ceea ce am zis eu cândva. E un dialog  care continuă. Ce poate să-l facă mai fericit pe un om ca mine decât asta? Când spun niște lucruri dintr-o zonă profesională sau mediatică și primesc răspunsuri și după ani de zile! Eu așa percep politica așa cum o fac eu și mă bucură lucrul acesta. Pe de altă parte oamenii din astfel de discuții înțeleg că bagă în aceeași oală și actorul și omul de opinie și omul politic. Nu fac diferența, ceea ce înseamnă nota cea mai mare pe care eu pot să o primesc din partea concetățenilor.

- Nu regretați, domnule Diaconu, că v-ați implicat  în viața politică având în vedere faptul că ați fost nevoit să suportați tot felul de invective, să fiți împroșcat cu noroi, să vi se arunce în față lături? Vă întreb pentru că pe mine, ca simplu admirator al actorului Mircea Diaconu, mă dor aceste lucruri.

- Uitați cum stau lucrurile. Senzația dumneavoastră și a altora, care cred că eu am trăit până acum într-un glob de sticlă și acuma, ieșind pe stradă într-un spațiu periculos, cineva a dat cu lături pe mine, e greșită. Pentru că de când am avut succes, în anii `70, `60 chiar, am primit aceeași reacție. Eram un băiat minunat și la locul meu și toată lumea mă iubea, până în clipa în care am avut succes. Din clipa aceea nu mai aveam caracter, eram o jigodie carieristă etc. Cineva mi-a pus ștampile și a început să-mi zgârâie imaginea. În clipa în care se crează o imagine, cineva automat zgârâie sau rupe. Venind la situația din  zilele noastre în care sunt împroșcat cu noroi, pot spune că e un lucru  cu care  sunt obișnuit din profesia mea, care nu e deloc liniștită. A spune: "ați venit în lumea aceasta a politicienilor nenorociți, lăturile astea etc", e greșit. Păi în teatru sau în general în societate credeți că e altfel? Eu zic că e la fel sau senzația mea a fost că este la fel. Bun, acuma  ceea mi s-a întâmplat în ultima vreme, și poate la asta faceți referire, e un fel de cabală demnă de anii `50, o construcție falsă și mincinoasă, pentru a-mi zgârâia imaginea. Asta e altceva. Am mai spus lucrul acesta la un moment dat, anume că nici nu o să încerc să mă apăr. Am fost  foarte curios dacă eu ca persoană publică voi rezista acestui atac. Am zis că dacă nu va rezista imaginea mea după 40 de ani de muncă aici în țara asta și cu oamenii aceștia, cu transparență familială totală, n-am ascuns nimic, atunci înseamnă că nimic n-a meritat. Am rezistat mai bine decât bine. Iarăși spun, din discuțiile acestea publice cu oamenii de  de pe stradă, simt că oamenii au înțeles exact despre ce este vorba și dimpotrivă, prietenia lor, pentru că nu am alt cuvânt, a crescut în urma acestei porcării care mi s-a făcut, cu care poate suntem și datori într-un fel. Păi cineva trebuie să și sufere din când în când, pentru ca să se înțelegă faptul că e cazul să schimbăm ceva.

- Domnule Diaconu dumneavoastră veniți din zona culturală, a intelectualului care își asumă o morală personală în demersul public, care nu poartă neaparat eticheta doctrinară a unui partid. Cum vedeți rolul intelectualului în cetate? Vă întreb pentru că avem intelectuali ca Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, înregimentați într-o susținere fără echivoc a unei anumite persoane în sfera publică, în afară de care nu mai văd nimic altceva. Observăm că nu există o coeziune în rândul intelectualității românești în privința implicării în viața publică.

- Nici nu e cazul să existe o coeziune, Doamne ferește. Dacă toți am gândi la fel ar fi monstruos. Nu asta e problema. Problema e una singură, pe care nu o văd nici la oamenii politici și eu am cerut-o mereu. Orice om poate greși, poate să creadă în ceva, pentru că discutăm mereu de ceva ce ar trebui să fie. Nu de ceva concret. Dacă evaluezi ceva concret lucrurile sunt mai simple. Vorbim mereu de ceva ce ar trebui să fie și atunci când îți dorești un lucru sau îți imaginezi un lucru poți să greșești. E în regulă. Dar în clipa în care sesizezi că e greșeală spui:„ pardon; am greșit!". Acest "pardon, am greșit!" nu există. La oamenii politici cu atât mai mult. Și văd că în cazurile respective amintite, nici la oamenii de cultură, care ar trebui în clipa în care înțeleg că nu e așa să spună: nu, am greșit, e altfel. Care-i problema? În ochii oricui acel om care are puterea să-și recunoască o greșeală, crește și se absolvă.

- Ați stat mai multe zile la Oradea și ați avut ocazia să întâlniți mulți oameni pe stradă și să dialogați cu ei. Când veți reveni la Oradea într-un spectacol?

- Nu știu. Când o să fiu invitat la vreun turneu. Dar eu joc foarte puțin.

- Ce transmiteți publicului orădean iubitor de teatru?

- Transmit pe toate căile, așa cum am făcut și pe stradă când m-am întâlnit cu oamenii, toată dragostea mea câtă este. Oamenii cred că o simt.

- Domnule Mircea Diaconu vă mulțumesc foarte mult pentru amabilitatea acordării acestui interviu!

Pr. Dr. Ion Alexandru Mizgan