În urmă cu 147 de ani, la 24 ianuarie 1859, unioniştii l-au ales, prin adunările elective - de la Iaşi (5 ianuarie) şi de la Bucureşti (24 ianuarie) - pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al celor două Principate (Ţara Românească şi Moldova). Deşi aflate într-un complex de împrejurări externe deosebit de complicat, Principatele Române şi-au înfăptuit unificarea nu prin sabie, ca Germania şi în parte Italia, ci printr-o desfăşurare a evenimentelor care n-a atras vărsări de sânge, dar care s-a caracterizat printr-o aprigă luptă politică. Aceasta s-a desfăşurat pe plan intern, însă şi pe cel extern, antrenând de o parte sau de alta marile puteri europene. Statul naţional român s-a constituit într-o perioadă în care s-a afirmat cu autoritate în Europa cel de-al doilea imperiu francez, care a dominat concertul puterilor europene şi a acţionat în general în strânsă conlucrare politică cu Anglia. Războiul Crimeii (1853-1856), prin rezultatele sale avea să evidenţieze existenţa unui echilibru de forţe în ansamblul continentului şi imposibilitatea vreuneia dintre puterile europene de a-şi impune în exclusivitate punctele de vedere. Acest echilibru a favorizat formarea statului naţional român întrucât împreună puterile ce erau potrivnice acestui proces nu i-au putut împiedica realizarea. Problema constituirii statului naţional român a fost una europeană, care a preocupat cercurile diplomatice şi politice ale continentului şi a aparţinut unui proces general, rezolvarea ei fiind însă determinată primordial de factorii interni. Realizarea Unirii Principatelor Române n-a însemnat însă numai o ştergere de hotar între cele două ţări, locuite de aceeaşi naţiune, prin menţinerea aceloraşi structuri politice şi sociale. Constituirea statutului naţional a reprezentat naşterea unui stat nou, cu instituţii corespunzătoare statului modern. Recunoaşterea dublei alegeri şi deci legalizarea în contextul mondial al dublei elecţiuni a lui Cuza, a deschis o nouă etapă, în istoria României. La 13/25 septembrie 1861, s-a deschis la Constantinopol, o nouă conferinţă consacrată Principatelor Unite, de această dată la nivelul reprezentanţilor puterilor din capitala Imperiului otoman. Noua conferinţă, era menită, să dea curs cerinţelor Principatelor Unite, referitoare la, deplina lor unificare. Ea dovedea, totodată, că problema românească, continua, să fie înscrisă pe agenda politică şi diplomatică a Europei. În luna ianuarie 1862, în zilele în care sărbătoreau trei ani de la dubla alegere ca domn al lui Alexandru Ioan Cuza, Principatele Unite, dobândeau prima adunare în care luau loc, alături, deputaţii munteni şi moldoveni, precum şi primul guvern unitar. Era o nouă afirmare a naţiunii române în faţa Europei şi a puterilor care sancţionaseră desăvârşirea unificării principatelor. Tinzând spre independenţă, tânărul stat naţional român, a apărut, ca o entitate, încă de la constituirea sa prin dubla alegere a domnitorului Cuza. Rolul pe care statul modern român l-a jucat în epocă, în Sud-Estul Europei, a constituit încă o justificare a afirmării sale neatârnate în viitor. În vara anului 1864, protocolul încheiat la Constantinopol, conţinea o stipulaţie, prin care statului naţional român, îi era recunoscut, dreptul de a-şi modifica legislaţia internă, fără vreo imixtiune din afară. României i se deschideau în următoarea etapă perspectivele independenţei. Strămoşii şi afirmarea politică a lui Alexandru Ioan Cuza Când vorbim despre colonelul Cuza ne referim la un reprezentant de marcă al Armatei Române, despre un tânăr revoluţionar, care, în 1848-1849 a luptat pentru ideile de libertate şi republică, despre un republican ajuns principe, reformatorul care a realizat, cu multe împotriviri şi cu duşmanii aproape, România modernă. Alexandru Cuza se trăgea dintr-o veche familie moldoveană din părţile Fălciului, ţinut situat în sud-estul Iaşilor, de ambele părţi ale Prutului. Conform lui A. D. Xenopol, Al. Cuza a văzut lumina zilei la Bârlad. I. G. Valentinescu e de părere că s-a născut la Galaţi, iar Lucia Borş optează pentru Huşi. Data naşterii oscilează între 12 septembrie 1818, data din diploma de bacalaureat, şi 20 martie 1820, data înscrisă pe monumentul fostului mormânt funerar de la Ruginoasa. După cum se ştie, pentru că a îndrăznit să secularizeze averile mănăstireşti, Cuza a fost anatemizat, iar zilele trecute am aflat un fapt cutremurător, că anatema nu i-ar fi fost încă ridicată. Cuza a învăţat până în 1831 la pensionul francez al lui Victor Cuenin din Iaşi, unde a fost coleg cu Matei Millo, Mihalache Kogălniceanu, vărul său, Panaite Docan. Apoi, e trimis la Paris, unde, în 1835, îşi ia bacalaureatul în litere. A îmbrăţişat medicina până când a ajuns în sala de disecţie. S-a înscris la drept, pe care nu l-a absolvit, apoi s-a orientat spre studiile economice, devenind membru al Societăţii economiştilor din Paris. Reîntors în ţară, Cuza intră în armată cu gradul de cadet, în 1837. Dar la 8 februarie 1840 îşi dă demisia din armată, din motive necunoscute. La 30 aprilie 1844, Cuza se căsătorise cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei Sturdza. În 1848, Cuza a luat parte la revoluţie în primele rânduri, a ţinut o cuvântare la hotelul Petersburg din Iaşi, la 27 martie, cerând înfăptuirea de reforme. Petiţia trimisă la 29 martie către domnitorul Mihai Sturza a fost refuzată, iar cei întruniţi au fost arestaţi de armată. Revoluţionarii au fost închişi şi torturaţi. Revoluţionarii au fost apoi îmbarcaţi într-o corabie şi trimişi în surghiun în Turcia. Marinarii greci, supuşi, englezi, au fost cumpăraţi pe traseu, prin intermediul consulului englez, iar vasul a făcut o escală la Brăila, unde revoluţionarii au fost eliberaţi. De aici, unii au plecat cu paşapoarte austriece în Transilvania. Cuza a reuşit, astfel, să participe la Adunarea de la Blaj. Apoi a plecat în Bucovina unde a activat în Comitetul revoluţionar moldovean. Din cauza holerei izbucnite în Bucovina, Cuza ia drumul Vienei, ajungând apoi la Paris şi Constantinopol, de unde revine în ţară alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, om cu vederi liberale şi adept al Unirii. Ghica îl numeşte pe Cuza preşedinte al Judecătoriei Covurluiului în octombrie 1849. În 1851 devine, la Iaşi, director al Ministerului de Interne. În 1856 e numit pârcălab al portului şi oraşului Galaţi. În acelaşi an încetează domnia lui G. Ghica. A fost înlocuit, conform Tratatului de la Paris, cu un caimacam, Teodor Balş. Acesta nu îi favoriza pe unionişti. Cuza pierde funcţia de pârcălab, dar o redobândeşte pe timpul lui N. Vogoride. Cuza e numit în 1857 cadru în Marele Stat Major, cu gradul de sublocotenent. În doar câteva luni ajunge maior. Promovând din nou ideile unioniste, Cuza e îndepărtat din postul de pârcălab. Vogoride a falsificat alegerile pentru Divanul ad-hoc. În semn de protest, Cuza demisionează. Faptul face mare senzaţie şi determină Puterile Garante să anuleze alegerile şi să reorganizeze altele. La noile alegeri, unioniştii obţin 83 de mandate din 85, Cuza fiind ales deputat de Galaţi. Divanul a votat desfiinţarea privilegiilor şi împroprietărirea ţăranilor. Vogoride îl avansează pe Cuza în 1858 colonel şi îl numeşte adjutant al hatmanului miliţiei. Căimacămia pe trei îl avansează pe Cuza la rangul de hatman provizoriu al armatei. Dregătoria de şef al armatei moldovene o avea Cuza la momentul alegerii sale ca domn în 5 ianuarie 1859.