Parafrazându-l pe Ion Creangă pot spune că eu când mă gândesc la democraţia românească originală, pe lângă „revoluţia din 1989", atunci când circa 80% din populaţia urmărea în direct la radio şi televiziune manifestaţiile desfăşurate în mai toate marile oraşe ale ţării - denumite ulterior „oraş martir" pentru că, din păcate fenomenele ce au acompaniat lovitura de stat au făcut să curgă mult sânge nevinovat, curmând circa 1000 de vieţi (majoritatea tinere şi foarte tinere) - sau în arealul celor mai reprezentative instituţii din capitala ţării, îmi mai vin în minte automat două lucruri: alegerile generale din 2000 şi aşa-zisul referendum pentru autonomia aşa-numitului Ţinut Secuiesc.

În 2000, partidul care organiza alegerile (PNŢ-CD) n-a intrat în Parlament, iar un alt partid, de massă (PRM), sprijinit pe principii sincere şi ţinând distanţă faţă de promotorii marilor interese nelegitime, câştiga aproape un sfert din mandatele de parlamentari şi-şi trimitea candidatul la Preşedinţie în turul II, după ce obţinuse în primul tur mai multe voturi decât cel ce avea să fie în final declarat câştigător, în toate judeţele din Transilvania. Cât despre „referendumul" din fosta Regiune Autonomă Maghiară din vremea lui Stalin, „consultarea populară" întinzându-se pe aproape 2 ani, aduce foarte mult cu ceea ce istoricii vremurilor nudemultapuse au denumit iniţial „transformarea socialistă a agriculturii României". În doi ani de zile se puteau găsi mijloace prin care să-i convingă pe „eretici" cum va curge lapte şi miere peste acele locuri, însă numai şi numai dacă va fi proclamat Ţinutul Secuiesc, precum au reuşit agitatorii comunişti din deceniile de mijloc ale secolului trecut să-i convingă pe ţărani, care-şi preţuiau pământul ca pe lumina ochilor, cât de bine le va fi dacă se vor înscrie cu tot avutul în „colectivă". Omul simplu se întreabă: „La ce bună această comedie?" Noi zicem că la nimic! Iniţiatorii însă vor să facă din c... bici! Şi să şi pocnească din el! Cum vor mirosi ei după aceea, şi ce va sări pe obrazurile lor? Vorba (scrisă) lui Filip Teodorescu: „Un risc asumat". Aflăm din presa centrală că domnii cu pricina vor poliţie 100% ungurească în ceea denumesc ei „Ţinutul Secuiesc" („europarlamentarul"independent cică i-ar fi cerut expres primului ministru să ia măsuri ca în zonă să fie doar poliţişti de naţionalitate maghiară). Ei vor ca acolo şi în spitale toţi lucrătorii să fie vorbitori de limbă maghiară. Ceilalţi: out! Poftim spirit european! Poate din Europa Evului Mediu Întunecat! Oare noi într-acolo ne îndreptăm? Credeam că vremurile acelea sunt de mult apuse! Săracii români care în ultimii 18 ani au fost nevoiţi să plece din acele locuri, tocmai datorită „europenismului" majoritarilor de acolo şi care acum se străduiesc să se statornicească în locuri străine, departe de mormintele unde le dorm generaţiile apuse de înaintaşi. Nefericitul „experiment Kosovo" le-a dat gheiz celor bolnavi cronic de „trianonită" şi acum, la aproape o sută de ani de la afirmarea „principiului dezrobirii noroadelor", promovat de singurul preşedinte american care are bust în Cluj Napoca.

Ce-ar vrea ei acum? Ca în fiecare an, iar pun de-o „proclamaţie" cu prilejul serbării zilei (15.03.1848) când Ungaria şi-a proclamat independenţa, dezlipindu-se de Imperiul care îi scosese pe urmaşii migratorilor încreştinaţi de Sfântul Ştefan, cel descins dintr-o fiică a „părintelui nostru" Menumorut, de sub stăpânire turcească? Cine are urechi de auzit să audă?