Anul acesta, în 14 ianuarie Mircea Bradu împlineşte 80 de ani de viaţă, 80 de ani ai unui destin care a catalizat, a ridicat la standarde înalte destinul colectiv al Oradiei şi Bihorului din perspectivă socio-culturală. Sunt ani în care omul Mircea Bradu şi-a intersectat paşii cu emblematice nume inscripţionate pe stativul culturii româneşti şi nu numai,  lasând în urma lui o şansă, un zâmbet, o amintire de neuitat.

 

Reputatul om de cultură Mircea Bradu s-a născut în 14 ianuarie 1937, în localitatea Lăzăreni, din judeţul Bihor. Mircea Bradu este unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi şi scriitori contemporani, cu 10 volume de proză şi teatru publicate, cunoscut graţie pieselor de inspiraţie istorică Vlad Țepes în Ianuarie, Noapte albă sau Hotărârea, pentru cea din urmă obţinând premiul Uniunii Scriitorilor din România, în 1983.

De-a lungul anilor Mircea Bradu a obţinut premii şi pentru scenariile TV: Noapte albă (1971), Cronica de la Plevna (1973), Satul blestemat ( 1979), sau Cișmeaua roșie ( 1982). Mircea Bradu a fost şi redactor fondator al revistei Familia seria a V-a în 1965, unde a lucrat până în 1977, când a devenit director al Teatrului de Stat din Oradea. A fost primul primar al Oradiei, ales liber după revoluție. În anul 1992 a înființat rețeaua Radio Transilvania, iar în anul 2002 a înființat Editura Arca.

Anul acesta, în 14 ianuarie, Mircea Bradu împlineşte 80 de ani de viaţă, ani în care a marcat profund şi benefic destinele oamenilor pe care i-a întâlnit. O parte dintre aceşti oameni, la ceas aniversar, i-au adresat prin intermediul cotidianului Crişana un gând bun.

 

Mircea Bradu, în Ianuarie

Pe Mircea Bradu l-am cunoscut în ultima parte a primei jumătăţi a secolului XX. Părinţii lui Mircea Bradu erau învăţători. Părinţii mei erau învăţători. Părinţii noştri se cunoscuseră cam pe la mijlocul primei jumătăţi a teribilului secol despre care am făcut vorbire mai sus. Tatăl lui Mircea Bradu se pricepea - mamă-mamă! - la muzică!.. Folclorul din Bihor îi stătea în genunchi! Cred că de la cântecele populare şi de la poezia îngemănată în aceste cântece i s-a tras lui Mircea Bradu puterinţa de a scrie de mic versuri! O, a debutat în volum la o vârstă când n-avea nici - cum se spune! - mustaţă! El, în tot „Liceul Gojdu” era singurul cetăţean cu poezii strânse într-o carte!.. El, împreună cu Dumitru Chirilă, frecventau Cenaclul - din oraş! - condus de extraordinarul Stelian Vasilescu. Ei, datorită lui Stelian Vasilescu, Mircea Bradu a debutat în „Crişana” cu proză! Era o schiţă-povestire pe care o scrisesem împreună, mai mult ca să ne distrăm, mai mult ca să-i luăm în băşcălie pe nişte chelneri (pe atunci nu existau ospătari!) de la restaurantul de pe colţul clădirii, din centru, ce se afla cam faţă în faţă cu Librăria cea mai cea din Oradea... Comandasem şi noi două berici - doi ţapi cu bere! - şi ei, viitorii întreprinzători în privatizări, privindu-ne cu un soi de condescendenţă înalt spirituală, nu ne-au prea văzut. Mă rog. Schiţa a fost semnată doar de Mircea, fiindcă eu, în acelaşi număr, am debutat - fireşte - cu o poezie. Stelian Vasilescu a fost - pe bune - naşul nostru.

Au trecut anii şi Mircea Bradu s-a apucat pur şi simplu să scrie şi teatru! „Vlad Ţepeş în Ianuarie” este una dintre cele mai bune piese scrise în a doua jumătate a veacului pomenit mai înainte. Mircea Bradu a condus şi Teatrul din Oradea. O, ce festival de teatru avea loc în oraşul de pe Criş! Zeci de cronicari de teatru, în frunte cu Valentin Silvestru, cel mai bun dintre ei, erau oaspeţii burgului fost Oradea Mare, ajuns Oradea... Bine, în acele timpuri, azi deja apuse, toate ziarele şi revistele aveau rubrici de teatru... Azi nu mai există rubrici de teatru, fiindcă nu mai există ziare, iar revistele sunt confidenţiale! Ei, în acele vremi, existau şi dramaturgi: toţi marii dramaturgi ai Americii, ai Germaniei, Franţei etc. etc. erau prezenţi pe scenele teatrelor noastre... O, era pus în scenă până şi Camil Petrescu, despre care astăzi nu se ştie dacă a existat cu siguranţă sau ba! Pe la Bucureşti puteai întâlni şi rinoceri, şi chiar nişte apostoli absurzi, aşteptând să le pice plocon un Dumnezeu absurd... Care, ce să vezi, n-a intrat în jocul lor şi n-a pogorât în absurdul lor cel de toate zilele şi nopţile! Ah, da, se juca până şi un dramaturg despre care se spune acum că ar fi cam de pe la Vrancea!

Mircea Bradu avea la teatru, la Secretariatul literar, o pisăloagă care te  scotea din papuci! Dânsa - Vetuţa Pop, o chema! - atât m-a bătut cu telefoanele la tet, încât, ca să scap de dânsa, am scris piesa „Domnul Montaigne bea ape minerale”. Genialul Montaigne umbla prin scenă - în toată - toată piesa - călare! Avea ceva la foale şi căuta ape minerale. Când a ajuns primar – genialul! – a apărut peste oraşul ce l-a ales pre dânsul cam în stil balcanic. O, a apărut o boală ucigătoare! Şi în faţa acestui dezastru ce se anunţa să se împlinească, în scurt timp, genialul! Cu mult succes... A şters-o!... A fugit! Logic! În faţa ciumei, a holerei, a unei clare ideologii a morţii, ce poţi face?! El a considerat că în faţa morţii rolul său este să se retragă şi să... scrie. Ei, bine, destui inşi au zis c-a fost laş! A fost realist!? Molimele, de orice gen ambiguu ar fi, morale, ideologice, futurologice... Nu insist. Vreau doar să spun că pisăloaga mea dragă, Vetuţa, mă obligă şi azi să-i sărut mâna pentru că am scris o piesă care nu s-a jucat niciodată!

O, dar ce actori grozavi jucau pe scena teatrului din Oradea! Vreau să spun că împreună cu Mircea Bradu şi cu numitul Dumitru Chirilă... cu siguranţă, cât am fost elevi la „Gojdu”, nu ne-a scăpat niciun spectacol de teatru! Aveam chiar locurile noastre, rezervate, la balcon. Mituiam cu un bănuţ plasatoarele din faţa scărilor ce duceau la galerie, da! Dar cred că directorii de teatru, de pe atunci, le trăseseră sarcina - adică le dăduseră ordin acestor doamne şi domniţe - să ne ia un franc de persoană (sau pentru două persoane) - ca nu cumva, din greşeală, toţi elevii de la şcolile din Oradea să tragă chiulul şi să nu vadă ce iaşte teatrul!

O, să nu-l uit pe Colpaci Pusi! Pusi Colpaci, beneficiind de o trupă de elită – Ţugulea, Abrudan, Constantinescu Mircea, Ion Mâinea, Nicolae Toma, Simona Constantinescu, Ala Tutu! – a construit un Turn Babel supraetajat, cu un balcon destinat jocului cu zaruri... Actorii interpretau Viaţa şi Moartea jucând zaruri! Intuind, de tineri, în actori, rolul realismului divin al artei, Colpaci şi Bradu au văzut în oamenii de pe scenă lumina ce nu se zăreşte în ei pe stradă sau la ştrand, unde orgoliile, ţâfnoase, dau în clocot!.. Pe scenă, dincolo de aparenţa trupească a actorilor cu har se vede conştiinţa lor închinată religiei artei teatrale...

Recent am întrezărit la un pompos festival de teatru comercial un fenomen plin de burice, ace, brice şi carice... Interpreţii, fără să aibă aura Pelicanului şi a Babiţei, manipulaţi de un regizor în pantaloni scurţi, cu părul scurt şi cu un har minimalist, înotau într-o desăvârşită nefericire artistică personală... Spectatorii, încălziţi de magia nimicului, au început să aplaude cu labele în aer, ca la concertele băboilor de muzică uşoară, care, ascunşi în tehnologia sonoră a succesului mecanic, electronic, dădeau din picere, având lacrimi sub pleoape... Ei, da, spectatorii oftau emoţionaţi şi ziceau, în cor: „Super! Super!...” Am întrebat cine este autorul piesei?! „Shakespeare!”, mi s-a spus cu o mare bucurie.

Într-o altă piesă, interpreţii, sărmanii, unii, actori de meserie, alţii, actori sub acoperire, dând din burice, erau inconştienţi că zarurile se jucau cu ei... Democraţia de piaţă, precum şi revoluţia de piaţă îi bucuraseră până în plăsele cu un adevăr irefutabil, dăruindu-le un rost social, politic şi economic sublim: că libertatea era în cea, iar fericirea în hăis.

O, unde eşti tu, Mircea, Doamne?! Ca să nu vorbesc de dascălii şi contemporanii tăi, cei din rasa lui Ciulei, Vlad Mugur, Horea Popescu, Cojar, bătrânul veşnic tânăr Sică, Soroana Coroamă, Micu, Alexa Visarion, Ion Ieremia, Tatos, Aureliu Manea, Mercus, Harag, Cătălina Buzoianu, Dan Alecsandrescu, Tompa Mikloş, Purcărete, Cornişteanu, Emil Mandric, prietenul meu din Prisăceaua, Geo Saizescu, Dan Stoica, Victor Tudor Popa, Constantin Anatol, Dinischiotu, Kincses Elemer, Scarlat, Mircea Marin, Taup, Penciulescu, Pintilie...

Cum Mircea Bradu s-a născut în comuna Lăzăreni (din judeţul Bihor, evident), iar subsemnatul am văzut lumina zilei în Păuşa (din judeţul Bihor, fireşte), cum mamele noastre au fost colege la Şcoala Normală din Oradea, cum domnul Mircea Bradu şi cu mine am debutat, în aceeaşi zi, în „Crişana”, cu o proză scrisă în urma unui eveniment bahic, datorat unor... două pahare (ţapi!) cu bere, ce-ar fi dacă, împreună, dar de la distanţă, am scrie o piesă de teatru cu acelaşi titlu?! Iată cum s-ar putea numi această capodoperă unică în lume: „Puricele din barbă” sau „Puricele în barbă”. Apoi, am lua o hotărâre epocală: ca în cazul în care piesa ar fi pusă în scenă, în distribuţie să nu apară niciun câine... Ca să nu-i anuleze pe toţi actorii! Am văzut, recent, o asemenea ispravă realizată de un câine. Ei, sigur, piesa era montată atât de modern încât, în final, am întrebat cine este autorul?! „Babanul”, mi s-a răspuns... Bravos! Câinele, fără să latre, ca să nu-i mai încurce pe actorii cei vocali, ce-şi etalau talentul în nume personal, sau în cor, l-a pus pe Englez la punct!

Cum, elev fiind, am scris un reportaj despre minunile pe care le înfăptuia tatăl lui Mircea Bradu la Căminul Cultural din Lăzăreni, cred că piesa despre pureci şi bărbi va trezi interesul celor cu bărbi...

Deci, dragă Mircea Bradu, îţi propun - aşa cum am scris pe vremuri, împreună, o povestire! – hai să scriem acum, fiecare, o piesă, cu acelaşi titlu: „Puricele în barbă”. Subiectul şi predicatul piesei - ziua de azi, cu libertatea în cea, iar cu fericirea în hăis!.. Sau invers! Ideea titlului vine dintr-o legislatură de pe vremea lumii germane de altădată! Cine voia să fie alesul obştei îşi lăsa barbă! Asta era punctul întâi! Punctul doi: îşi aşeza capul – cu barba-i elocventă, pe o masă rotundă. Trei: se aducea un purice şi se aşeza în mijlocul mesei! În barba căruia sărea puricele... ăla era alesul! Ştabul, primarul, regele!

Mircea Bradu, totuşi!... Da, prietenul meu avea o lipsă spirituală majoră: nu prea iubea fotbalul! Cum poţi să ierţi o persoană care nici nu dădea în lobdă cu piciorul şi nici nu prea venea - nici cu Dumitru Chirilă - pe stadion, să-i vadă pe David, Vaczi, Melan.

Ei, da, acum, în Ianuarie, autorului capodoperei „Vlad Ţepeş în Ianuarie” îi doresc... multe-multe-multe luni numite Ianuarie! La mulţi ani, Bradule!

D.R. POPESCU

 

Ducu Darie: „Mi-a salvat viaţa, la începuturile carierei!”

Mircea Bradu mi-a influențat, ba chiar pot spune ca mi-a SALVAT viața, la începuturile carierei mele. În primul rând, pentru că m-a ales și a insistat să vin la Teatrul Regina Maria, pe vremea aceea, Teatrul de Stat Oradea. În 1983, eram singurul regizor vorbitor de română absolvent al clasei profesorului Dinu Cernescu. Mai aveam două colege din San Salvador și una din Elveția. La "repartiție", când veneau directorii de teatru din țară pentru a-și alege regizorii, scenografii sau actorii, mulți s-au bătut pentru mine. El, Mircea Bradu, s-a certat cu colegii, rugându-i să-l lase să mă ia, și apoi, oferindu-mi intrarea spre o formidabilă Familie Teatrală, unde m-am simțit extraordinar, puternic și apărat de colegii mei de acolo, fie că erau artiști sau tehnicieni, în egală măsură. Așa, datorită acestei atmosfere extraordinare, am avut curajul sa debutez cu un spectacol devastator: "Jolly-Joker", de Tudor Popescu, un text virulent pentru acele vremuri, pe care l-am făcut și mai virulent, transformându-l într-un Gogol modern! Aici a fost al doilea moment de curaj și luciditate care îi aparține lui Mircea Bradu. Puțini au fost acei directori de teatru adevărați în stare să riște tot, numai de dragul dreptății și disperării.

Desigur, imediat, spectacolul a fost interzis de cenzură. Mi s-a interzis să lucrez.  Mie și criticului de teatru (profesorul de azi) Marian Popescu, ni s-a interzis apariția numelui în absolut orice publicație, timp de cel puțin un an. Am fost șterși din palmaresul Festivalului de Comedie de la Galați, unde a ieșit scandal, ca și cum nici n-am existat. Oamenii mă ocoleau la propriu pe stradă. Atunci când nu-mi șopteau printre dinți: ce faci, bă, revoluționarule?

Și aici a intervenit pentru a treia oară Mircea Bradu, care chiar mi-a salvat viața. Prin zeci de subterfugii, unele numai de el știute, a reușit să fiu lăsat să montez Amadeus, despre viața lui Mozart, de fapt un text al lui Peter Schaffer despre relația dintre Artist și Putere, un spectacol care a făcut istorie și care și astăzi a fost considerat unul dintre cele mai mari spectacole din existența de un veac al Teatrului Regina Maria. Așa arată un mare director de teatru.

Îi urez lui Mircea Bradu viață lungă și mă gândesc la el ca la un tată.

Alexandru DARIE, regizor,  directorul Teatrului Bulandra Bucureşti

 

Teatru! Viaţă! Teatru!

Îţi urez  la …

dar amintirile noastre comune se strecoară perfid şi mă împiedică să termin frazele clasice începute cu mare entuziasm. Îmi amintesc cu lux de amănunte diferitele ipostaze în care împreună am creat scenarii pe cât de comice pe atât de periculoase şi de care, în final, am râs cu hohote. Îţi mai aminteşti de domnul X (acţiunea se petrecea în Moldova  într-o mică gară, mizerabil nod de cale ferată) botezat de noi cu numele Wolgemmuth, care a devenit personajul principal al unei efemere improvizaţii teatrale? Piesa (teatru scurt şi numai oral) jucată, pe gratis, de noi într-o noapte friguroasă pe peronul insalubru al gării, în timp ce aşteptam să se resoarbă neanunţata întârziere a trenului?

Mulţi…

Sau (împreuna cu Tuţu  Chirilă eram trei, se întampla tot la ore noctambule pe un întuneric negru ca asfaltul încins) revenirea aproape clandestină din Polonia şi sosirea noastră la frontiera românească? Şi câte şi mai câte… Teatru! Viaţă! Teatru!  Râdeam. Oare chiar râdeam? Posibil.

Ani!

Dragă Mircea, îţi doresc multă sănătate, idei pe măsura-ţi, veselie şi, înainte de toate, să rămâi acelaşi! Cu veche şi tânără prietenie,

Alexandru COLPACCI

 

Mircea Bradu, prima dragoste

Oradea. În afară de tata şi de bărbaţii pe care i-am iubit, prima dragoste s-a numit Mircea Bradu. L-am întâlnit când aveam vreo 20 de ani. Este patronul reţelei Radio Transilvania, fost director al Teatrului din Oradea, un om frumos şi cult, şi bun, şi blând. Are 3 fete de o vârstă cu mine şi un băiat făcut  ,,la bătrâneţe”. Este bărbatul pe care l-am iubit şi de dragul căruia mi-am dorit să fiu mai bună ca om. A fost primul pământean care m-a făcut să-mi doresc să fiu blândă şi corectă, şi frumoasă, şi generoasă. A avut cea mai mare influenţă asupra dorinţei mele de a fi om înainte de orice. Mi-am dorit să pot într-o zi să am aceeaşi capacitate de înţelegere şi acceptare pe care o avea el, aceeaşi generozitate şi bunăvoinţă, de la el am învăţat să pornesc la drum cu premisa bunelor intenţii ale mele şi ale celorlalţi. Niciodată de la domnul Bradu încoace n-am mai privit vreun om cu suspiciune, nu mi-am pus problema – oare ce vrea de fapt, ce urmăreşte…

Mirela RETEGAN, creator Fenomen Naţional Zurli

 

Prieteni de-o viaţă!

Oradea. Sunt foarte bucuros că ziarul dumneavoastră dedică aceste pagini unui orădean de vază, scriitor și om de cultură cu mare notorietate și recunoaștere în societatea zilelor noastre. De Mircea Bradu mă leagă o prietenie puternică începută în adolescența noastră, consolidată continuu, ca un exemplu pentru cei mai tineri de cum s-au dezvoltat două destine paralele dedicate literaturii - respectiv mișcării sportive naționale. Cultura unui popor poate fi concepută astăzi numai prin îngemănarea acestor două activități complexe, începând de la anticii greci, acei olimpici universali, trecând prin eleganța latină a lui Juvenal, care a și definit-o magistral - „mens sana in corpore sano” -  până la eforturile societăților moderne care într-un cuvânt au adunat o întreagă filosofie: „Respect...”

Îi doresc distinsului meu prieten multă sănătate și putere de muncă, pentru că, ştiindu-i aspirațiile și dăruirea, va mai oferi societății importante opere literare.

Emeric IENEI

 

Mircea Bradu - 80

Oradea. Să fi fost în urmă cu 30 de ani? Sau, poate, 40 ? Ce importanță mai are acum data calendaristică exactă? Ceea ce contează este faptul că mă aflam într-un microbuz care plecase grăbit din Cluj cu destinația Oradea. Lângă mine, colegi de glume și povești D.R. Popescu, Nicolae Prelipceanu, Vasile Sălăjan. Trebuia să ajungem înainte de orele amiezii la Teatrul Național din localitate, unde era programată o întâlnire culturală ce urma să adune scriitorimea din tot Ardealul. Ne-a întâmpinat pe scările fastuoase ale prestigioasei instituții directorul acesteia, Mircea Bradu, dramaturg, eseist, prozator, membru al Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor.

Ne-a întâmpinat cu prietenie și din primul moment l-am simțit aproape sufletește. Eram colegi de scris, de satisfacții, dar și de nemulțumiri, soldați cu condeiul înfruntând propriile noastre fantasme, dar și dușmanii văzuți și nevăzuți ai zilelor de atunci. Și iată-ne, acum, biruitori asupra a tot ce am fost și a fost, amintindu-ne mai ales cele frumoase din vremea trecută, uitând, așa cum se întâmplă de obicei, tristețile tinerețelor. Iar astăzi, la ceas aniversar, constat că Mircea Bradu a rămas în sufletul meu același tânăr energic, scriitor cu har, și, înainte de toate, un prieten adevărat și generos.

80 de ani? După cum trece vremea, se poate! Dar, după cum deapăn amintirile, imposibil! Mă bucur că pot să-i urez ani buni în continuare, sănătate, noroc și spor în toate!

Doina CETEA

 

Mircea Bradu - o eboşă

Într-o bună măsură, Mircea Bradu  este o filă din mitologia urbei. Mă refer la cea culturală, fireşte. Două sunt „instanţele” care-l definesc prin judecată estetică, înainte de 1989. Prima este redacţia Revistei de cultură Familia, al cărui membru a fost, începând cu septembrie 1965, când demara seria a V-a a venerabilei publicaţii vulcaniene.  (...) Ambianţa ideilor elevate de aici l-a format pe Mircea Bradu pentru viaţa sa ulterioară, aceea de dramaturg, publicist, romancier. A doua „instanţă” a fost biroul directorial al Teatrului, pe care a ştiut să-l onoreze într-o vreme în care seducţiile propagandistice sufocau valoarea şi spectacolul. Scena orădeană a respirat în anii respectivi (şi) graţie unui om care şi-a transformat funcţia într-o vocaţie (...)

Orădeanul de fiecare zi ştie că Mircea Bradu şi-a jucat rolul cel mai pasional în balconul Primăriei, într-o memorabilă după-amiază de 22 decembrie (...) Profilul celui sărbătorit ar fi incomplet dacă n-am adăuga excelentul rol managerial pe care l-a jucat în două dintre instituţiile de care şi-a legat numele, prestigiul şi energia – Radio Transilvania şi Editura Arca. (...)

Mircea Bradu a atins doar o ştachetă. Viitorul îl provoacă! Proiectele ce-l locuiesc îl păstrează tânăr şi neliniştit! După această privire nostalgică peste umăr, îi urez să dovedească mult spor pentru mâine!

Florin ARDELEAN

 

Revoluţiile domnului Bradu

Oradea. Probabil cel mai tensionat moment al secvenţei orădene a revoluţiei române a fost cel consumat în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, în clădirea administraţiei municipale. Adunaţi de dimineaţă la sediul Comitetului Judeţean de Partid, din Parcul Traian, cei mai de seamă nomenclaturişti ai Bihorului au găsit resursele de îndrăzneală necesare pentru a se constitui într-un aşa-zis comitet revoluţionar. O serie de „luminoase” figuri, precum Sorcoiu şi Vulturar, îşi imaginau că, deşi Ceauşescu a fugit, ei pot să rămână pe mai departe la putere. (…) Dând dovadă de curaj şi de multă stăpânire de sine, Mircea Bradu, devenit lider al adevăraţilor revoluţionari, ales de aceştia în funcţia de primar al Oradiei, le-a cerut activiştilor să vină ei în faţa celor care se ridicaseră împotriva regimului Ceauşescu. Minunea chiar s-a produs. (…). Înţelegând că nu pot să se pună împotriva poporului şi văzând că Mircea Bradu, împreună cu toţi cei care îi erau alături, nu vor lăsa să li se fure revoluţia, „foştii” s-au retras strategic. Tensiunea momentului e greu de descris în cuvinte. E destul dacă spunem că, în urma acestui episod, Mircea Bradu a suferit un infarct. Ieşind din scenă, Andrei Sorcoiu i-a aruncat peste umăr primarului, ca o ameninţare: „Nu ştii în ce te bagi! De mâine, ai 200.000 de oameni de hrănit”. Fiind pe un pat de spital, Mircea Bradu n-a abandonat revoluţia. Prin telefon a fost, clipă de clipă, alături de camarazii săi.(…)

 Făcând un salt în timp, aş vrea să pun în atenţia cititorilor cealaltă revoluţie „comisă” de Mircea Bradu. La începutul acestui secol, când cartea era deja „în criză”, el a avut curajul de a paria pe câţiva orădeni. Ce a făcut, cum a făcut, doar domnia sa ştie. Fapt este că, datorită lui, o sumă de orădeni, dornici să scrie, şi-au putut vedea cărţile tipărite. (…)

Acest generos demers, din câte ştiu eu fără precedent în Oradea, deci o adevărată revoluţie, a lansat scriitori, dar, mai mult decât atât, a semănat idei şi sentimente. Unele dintre ele au prins rădăcini, altele, poate, vor rodi cândva. Pentru un om de cultură, asta e revoluţia triumfătoare. Iar aici Mircea Bradu este eroul adevărat!

Florin BUDEA

 

Mircea Bradu

(…) Scriu aceste câteva rânduri cu gândul la un om al cetății, Mircea Bradu, la aniversarea celor 80 de ani ai vieţii domniei sale bogate în împliniri, adunate acum într-o cunună aniversară (…) Trecând prin anotimpuri nu întotdeauna prielnice, omul Mircea Bradu - asemenea copacului din care a ieşit numele familiei sale - a avut tăria de păstra linia ce uneşte pământul cu cerul, păstrându-şi inima mereu deschisă la îndemnul tainic al Cuvântului și la chemările semenilor, ca om al faptei bune şi ziditoare.

Acum, la ceas aniversar, putem spune din toată inima: La Mulți Ani, domnule Mircea Bradu! Ani buni și binecuvântați cu sănătate, haruri și daruri să vă dea Cuvântul făcut trup!

+ Virgil BERCEA