În istoria fiecărei naţiuni există momente definitorii. Pentru români, 12 octombrie este unul dintre acestea. Atunci, la 12 octombrie 1918, liderii naţionali din Transilvania se reuneau în casa avocatului Aurel Lazăr pentru a transmite lumii doleanţa locuitorilor români din Imperiul Austro-Ungar de a-şi obţine autodeterminarea, pentru ca apoi să decidă unirea cu România. Lucrurile nu au fost simple. Evenimentele se derulau într-o lume extrem de complicată, proaspăt ieşită din Marele Război.        

Întreaga Europă Centrală era într-un cazan sub presiune. Imperiul Austro-Ungar era departe de a răspunde noilor provocări ale istoriei. Politicile de deznaţionalizare purtate de Budapesta încă din 1867 dădeau „roade” la finele războiului. În condiţiile în care agresiunile la adresa indentităţilor nemaghiarilor din imperiu fuseseră din ce în ce mai agravante, rând pe rând, sârbii, slovacii, românii şi croaţii luau decizii radicale din perspectiva propriilor identităţi. Posibilitatea convieţuirii într-o formulă statală care să cuprindă şi Budapesta era eliminată de ceilalţi, pe deplin lămuriţi de „bunele intenţii” la adresa lor, promovate începând cu instaurarea dualismului. Niciuna dintre aceste naţiuni nu mai dorea administrarea Budapestei.

Decizia de la Oradea din 12 octombrie 1918 s-a înscris astfel într-o succesiune de evenimente care au condus la crearea statelor succesorale. Nu este, aşadar, vorba despre o decizie singulară a românilor cum adesea se susţine din ce în ce mai nou invocându-se chiar varianta unei decizii greşite atunci şi că mult mai bine ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Desigur că cei care gândesc aşa au în atenţie doar „parametrii mici ca înţelegere”, derizorii le-am spune, şi analizează scoase din context evenimentele epocii. Dacă ar fi mai atenţi, ar vedea că atunci nu se putea altfel. Dorinţa de a trăi în sfârşit alături de ai lor i-au făcut pe românii transilvăneni să facă eforturi constante şi serioase în această direcţie. Desigur că, în condiţiile în care nivelul de analiză nu poate depăşi actualitatea propriului „stomac”, este şi greu de înţeles cum a fost posibil ca cetăţeni ai Imperiului Austro-Ungar, unul cu aspiraţii „grav” civilizatoare în raport cu părţile estice ale continentului, să decidă apartenenţa la un stat, România, considerat la periferia Europei.

Explicaţia este simplă. Cei care au gândit aşa au fost cei care aveau o înţelegere net superioară a momentului şi pentru care aspiraţiile naţionale însemnau mult mai mult decât un presupus confort locativ sau teritorial. Pentru asta au rămas în istorie şi îi pomenim mereu. Aurel Lazăr, Aurel Suciu, Vasile Goldiş şi mulţi, mulţi alţii fac parte din această categorie. Sunt cei care au făcut şi fac istorie la nivel înalt. Ceilalţi sunt doar teoreticienii care vorbesc despre faptul că altfel trebuia făcută istoria şi nu fac altceva decât să se manifeste contrafactual la firul ierbii, de unde cu greu poate fi văzută perspectiva. Tocmai aceasta face însă ca, în ciuda eforturilor unora sau sfătoşeniei altora, istoria să-i aleagă pe cei din categoria celor care fac fapte bune în istorie şi înţeleg mersul acesteia, deoarece istoria îi alege pe oameni, nu oamenii aleg istoria. Asta indiferent de eforturile unora de a rămâne în istorie.        

Revenind concret la evenimentul 12 octombrie 1918, nu se poate să nu observăm că în memoria locului şi în istorie au rămas cei care au făcut fapte bune: Aurel Lazăr, Roman Ciorogariu sau Coriolan Pop, dar şi primarul oraşului Oradea, Karoly Rimler, sau prefectul poliţiei, căpitanul Janossy, care au înţeles să lucreze în perspectivă, una care însemna construirea unei lumi normale chiar dacă aceasta avea să fie România Mare.

Dacă în cazul primilor explicaţia demersului lor este simplă, în cel al primarului şi şefului poliţiei, dar şi al multor altora, membri ai comunităţii maghiare, poate părea mai greu de înţeles de ce nu au împiedicat mersul lucrurilor în direcţia stabilită de istorie. Pur şi simplu aceştia au înţeles că membrilor comunităţii maghiare din Oradea le va fi mai bine alături de administraţia română decât de una maghiară în curs de bolşevizare.

Este un moment care demonstrează că, dincolo de deciziile unor lideri politici, luate uneori urmărind interese personale sau de grup, în situaţii limită, oamenii obişnuiţi iau decizii care favorizează interesul general, nu cel restrâns. Atunci, la finele lui 1918 şi începutul lui 1919, orădenii au ales România, un stat aşezat, cu instituţii serioase, o oază de echilibru într-un spaţiu central european încă foarte frământat.