Sub bagheta Moscovei, a "tătucului" Stalin, colectivizarea agriculturii a fost tradusă în practică în mod forţat, oricine ştie acest lucru, în afară de tinerii de azi, pentru care este doar o poveste. Activistul de partid comunist a bătut la uşile ţăranilor, pentru a-i convinge să se înscrie în CAP. Cererea pe care o aveau aceştia de semnat suna în felul următor: Subsemnatul, ... , de bunăvoie şi nesilit de nimeni, sunt de acord să fiu membru CAP şi să predau pământul, animalele, atelajul, plugul, grapa etc. Pe stradă circulau securişti şi miliţieni. Cei care se împotriveau semnării cererii au fost constrânşi să facă acest lucru, prin diverse metode, fiind arestaţi şi duşi la Canal ori privaţi de drepturi civile şi numiţi "duşmani ai poporului". Mulţi elevi de la şcoli profesionale şi licee, studenţi şi profesori, au fost trimişi acasă în satele din care proveneau, să îşi lămurească părinţii să intre în colhoz. Dacă nu reuşeau acest lucru, elevii erau exmatriculaţi, iar profesorii concediaţi fără drept de apel. La un moment dat, unii părinţi se revoltau pe propriile odrasle, reproşându-le că din cauza lor vor rămâne fără pământ şi fără animalele pentru care au trudit o viaţă întreagă. Mulţi funcţionari au fost daţi afară de la serviciu, pentru că părinţii lor au fost categorisiţi chiaburi, potrivnici CAP-ului, iar alţii au fost închişi. La inaugurarea unui CAP, se organizau serbări cu cântece de voie bună. Primii secretari erau prezenţi la astfel de serbări, ameninţând în cuvântările lor că nimeni nu va scăpa de CAP. Aşa a şi fost. Au venit de la primării, au dezlegat văcuţele, caii, boii, au scos din curţile oamenilor carele şi căruţele, plugurile, trecându-le la bunuri de inventar ale CAP-ului, deşi toate acestea reprezentau truda oamenilor de-o viaţă. Decât la canal, mai bine normă la CAP Bietul ţăran, decăt să ajungă la canal, prin tribunale sau în închisorile comuniste, mai bine şi-a luat normă la CAP. Când venea iarna, primea câteva kilograme de grâu drept retribuţie, în funcţie de cantitatea şi calitatea muncii pontată de brigadieri. Ţăranul român nu avea sărbători, muncea zi-lumină şi primea ceea ce rămânea după ce produsele agricole şi animaliere erau predate la Fondul de stat. Ce mai rămânea era sigilat în magazii de către miliţie şi fără aprobare de la judeţeana de partid şi a primului secretar nu se distribuiau nici cantităţile de produse cuvenite membrilor cooperativei. S-a ajuns în aşa hal încât bătrânii şi bolnavii care nu au putut presta normele la CAP nu au primit nici macar cele 50 kg grâu care li se cuveneau ca să-şi facă făină pentru pâinea cea de toate zilele. În anul 1960 ministrul Agriculturii de atunci, la indicaţia CC al PMR, a dat ordin ca atelajele cu cai să fie distruse, caii măcelăriţi, iar carnea dată la porci. Vitele mureau de foame în grajduri. Şi totuşi, producţiile la lapte, carnea, precum şi producţiile agricole se raportau umflate. Acest lucru a devenit obligatoriu pentru comitetele de partid. Nimeni nu îndrăznea să spună lucrurilor pe nume. Dacă miliţia prindea pe cineva cu trei ştiuleţi în traistă, în 24 de ore era judecat şi băgat la puşcărie fără drept de apărare. În agricultură era criză de îngrăşăminte chimice, de piese de schimb pentru tractoare şi de motorină. Pentru două anvelope de tractor trebuia ca cineva să meargă cu plocoane la Bucureşti. Cu toate acestea, Guvernul trebuia musai preamărit în festivaluri prin cântece şi dansuri. Destrămarea fără raţiune a fostelor CAP-uri Primii care s-au bucurat de revoluţia din decembrie 1989 au fost ţăranii cooperatori, ştiind că îşi vor primi înapoi pământurile. Prin Legea Fondului Funciar 18/1991, acest lucru a fost posibil. Dar restul inventarului agricol, compus din animale de muncă, animale de producţie, imobile, tractoare, maşini agricole, construcţii zootehnice, magazii, pământuri, anexe etc., deşi constituia propietatea tuturor membrilor cooperativi, a ajuns pe mâna diferiţilor indivizi pe nedrept. Ceea ce nu a făcut nicio ţară vecină în urma abolirii comunismului a făcut România. S-a aprobat formarea unor comisii locale de lichidare a CAP-urilor. Din legea retrocedării pădurilor ne-am ales cu un jaf fără precedent. Proprietarii de păduri nu au mai făcut reîmpăduriri de când şi-au primit terenurile silvice pe vechile amplasamente. Investitorii străini vin să le cumpere, dar aleg păduri cu copaci de esenţă nobilă pe care îi valorifică la preţuri deloc de neglijat. Am avut şi noi industrie de prelucrare a lemnului pentru export, dar s-a ales praful. Din pădurile româneşti s-a valorificat tot ce se putea valorifica, arbori de pe suprafeţe de sute de hectare de pădure iau drumul comerţului ilicit şi încă se mai fură din pădurile noastre ca la drumul mare. Când vor fi toate pădurile lichidate atunci, probabil, se vor opri, dar pentru noi, românii, va fi prea târziu. Agricultura performantă şi... parcele nelucrate Dacă pe timpul dictaturii comuniste se umflau datele raportate la producţiile agricole, acum se ascunde situaţia reală a pământului nelucrat. Fie că locuiesc la oraş şi moştenesc pământ, fie că stau la sat, sunt mulţi cei care-şi lasă parcelele nelucrate. Dacă odinioară se foloseau erbicide, acum aceste parcele sunt pline de spini şi bălării. Pe cei care au devenit proprietari prin Legea 18/1991 nu-i mai trage nimeni la răspundere. În satele de deal şi de munte şi azi se mai lucrează pământul cu plug şi cai. Într-un sat, dacă sunt două, trei tractoare, proprietarii percep tarife exagerate şi numai pe bani cash. Un bătrân pensionar cu 80 lei pensie de CAP nu are posibilitatea să recurgă la serviciile celor care deţin în proprietate tractoare. Asociaţiile agricole de la sate, bătaie de joc pentru proprietarii de pământ Asociaţiile în care s-au înscris unii proprietari ca arendatori nu se aleg cu mai nimic din pământul pe care l-au dat în arendă. Pământul este al proprietarului, iar subvenţiile de la stat conform actualei legislaţii le primesc arendaşii, că, vezi, Doamne, ei lucrează pământul. Ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, la sfârşitul anului agricol aceştia le spun proprietarilor că nu au fost producţii şi că s-au cheltuit banii luaţi ca împrumuturi de la bănci. Se pot da unele exemple de acest fel din judeţul nostru. Aceste asociaţii agricole lucrează de sine stătător, nu le verifică nimeni gestiunea. Conducătorii asociaţiilor folosesc banii primiţi ca subvenţii după bunul lor plac. Direcţia pentru Agricultură spune că nu are nici o atribuţie în coordonarea activităţii asociaţiilor agricole. Atunci ţăranul cum să-şi dea pămăntul în asociaţie, dacă el nu este înştiinţat corect despre cum stau lucrurile: cât grâu a rezultat, cât porumb, câtă floarea soarelui, sfeclă de zahăr, soia au rezultat, cât s-a valorificat şi cu cât. Care este balanţa de venituri şi cheltuieli? Există un contract întocmit între proprietari şi conducerea asociaţiei, unde se pevedea cantitatea de produse ce se cuvine arendatorului. Este aprobat de adunarea generală, dar acesta nu se respectă. La cine să meargă proprietarul pământului să reclame ilegalităţile. Unii dintre ei se plâng că de trei ani nu au primit nimic de la asociaţia în care este înscris pământul. Primăriile ar putea face totuşi lumină în această problemă, dar se pare că nu vor să-şi facă de lucru. Situaţia este tristă, dar adevărată.