Practica elevilor şi studenţilor

F.D. de 20 de ani, din mediul urban, ar dori să ştie care sunt prevederile legale privind practica elevilor şi studenţilor.

Conform art. 1 şi următoarele din Legea nr. 258/2007, privind practica elevilor şi studenţilor, practica este activitatea desfăşurată de elevi şi studenţi, în conformitate cu planul de învăţământ, care are drept scop verificarea aplicabilităţii cunoştinţelor teoretice însuşite de aceştia în cadrul programului de instruire. Practicantul este elevul sau studentul care desfăşoară activităţi practice pentru consolidarea cunoştinţelor teoretice şi pentru formarea abilităţilor, spre a le aplica în concordanţă cu specializarea pentru care se instruieşte. Organizatoul de practică este unitatea sau instituţia de învăţământ preuniversitar, respectiv universitar, care desfăşoară activităţi instructiv-educative şi formative. Partenerul de practică este o societate comercială, o instituţie centrală ori locală sau orice altă persoană juridică ce desfăşoară o activitate în corelaţie cu specializările cuprinse în nomenclatorul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi care poate participa la procesul de instruire practică a studenţilor şi elevilor. Practica elevilor şi studenţilor se organizează şi se desfăşoară pe baza unui contract-cadru de colaborare sau a unei convenţii, după caz, încheiată între organizator şi partenerul de practică. Unităţile şi instituţiile de învăţământ pot fi organizatoare de practică atât pentru elevii şi studenţii proprii, cât şi pentru cei care provin de la alte unităţi şi instituţii de învăţământ. Activitatea de practică se poate desfăşura cu program săptămânal sau cumulat, la sfârşit de semestru sau de an de studii, în conformitate cu planul de învăţământ. Practica se desfăşoară pe baza unei/unui programe analitice/portofoliu de practică, întocmită/întocmit de instituţia de învăţământ a practicantului. Durata practicii este cea cuprinsă în planul de învăţământ. Formele de evaluare, de notare şi creditele acordate pentru activitatea de practică sunt cuprinse în planul de învăţământ. Activitatea de practică inclusă în planul de învăţământ este obligatorie şi constituie condiţie de promovare. Partenerul de practică are următoarele obligaţii generale: a) să deţină o dotare corespunzătoare - logistică, tehnică şi tehnologică - necesară valorificării cunoştinţelor teoretice primite de practicant în cadrul procesului de instruire; b) să aibă specialişti cu studii medii şi superioare care să coordoneze şi să participe la evaluarea desfăşurării practicii elevilor şi studenţilor; c) să desfăşoare programul de activitate astfel încât să permită realizarea activităţii de practică a elevilor şi studenţilor în condiţii normale, fără a se depăşi ora 20.00. Pe perioada de practică, partenerul de practică împreună cu reprezentantul unităţii sau al instituţiei de învăţământ urmăresc şi înregistrează prezenţa la activitate a practicantului şi semnalează eventualele abateri unităţii sau instituţiei de învăţământ. Partenerul de practică desemnează persoanele care se ocupă de îndrumarea şi urmărirea activităţii de practică a elevilor şi studenţilor. Partenerul de practică trebuie să îl ajute pe practicant să îşi urmărească programa analitică/portofoliul de practică, punându-i la dispoziţie mijloacele necesare. Partenerul de practică este obligat să instruiască practicantul cu privire la normele de protecţie a muncii şi de apărare împotriva incendiilor, specifice activităţilor pe care le va desfăşura. La sfârşitul activităţii de practică, în conformitate cu programa analitică/portofoliul de practică, organizatorul împreună cu partenerul de practică efectuează o evaluare a cunoştinţelor practicantului şi îi acordă un calificativ. Evaluarea şi notarea finală se realizează la unitatea sau instituţia de învăţământ a practicantului. Evaluarea capacităţii partenerului de practică din punct de vedere logistic, tehnic, tehnologic şi organizatoric este realizată de unitatea sau de instituţia de învăţământ de unde provin elevii sau studenţii practicanţi. Practicanţii au obligaţia de a desfăşura activităţi conform programei analitice/portofoliului de practică, respectând durata şi perioada impuse de unitatea sau de instituţia de învăţământ de unde provin. Practicanţii au obligaţia să respecte regulamentul de ordine interioară al partenerului de practică şi normele de protecţie a muncii şi de apărare împotriva incendiilor, specifice activităţii desfăşurate. Prezenţa la practică este obligatorie. În caz de boală sau alte cauze obiective, practica se recuperează, respectându-se durata, fără a perturba procesul de pregătire teoretică. Practicantul participă activ la activităţile desfăşurate de partenerul de practică, doar dacă acestea sunt în interesul specializării, al dezvoltării cunoaşterii, dar numai după efectuarea de către acesta a instructajelor de protecţie a muncii şi de apărare împotriva incendiilor, specifice acelor activităţi. Pe perioada de practică, partenerul de practică îl poate angaja pe practicant, conform legislaţiei în vigoare, pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, prin negocierea remuneraţiei. Pentru practicanţii angajaţi, partenerul de practică efectuează evaluarea cunoştinţelor, respectând conţinutul programei analitice/portofoliului de practică. Organizatorii de practică, unităţi şi instituţii de învăţământ, beneficiază de o subvenţie financiară suplimentară, echivalentă cu 5% din alocaţia anuală pentru fiecare elev sau student. Sumele sunt utilizate exclusiv pentru organizarea şi desfăşurarea practicii. Unităţile şi instituţiile de învăţământ alocă partenerului de practică suma aferentă activităţii de practică pentru fiecare elev sau student, pe bază de contract. Activitatea de practică a elevilor şi studenţilor este finanţată de la bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, pentru specializările care au practica prevăzută în planurile de învăţământ, ca activitate obligatorie. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului alocă sumele aferente pentru hrana şi transportul elevilor şi studenţilor care efectuează practică, în sistem cumulat, în alte localităţi decât cele în care îşi au sediile unităţile sau instituţiile de învăţământ de la care provin. Sumele prevăzute mai sus sunt cuprinse în bugetul unităţilor şi al instituţiilor de învăţământ, ca organizatori de practică. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului alocă sumele necesare numai unităţilor şi instituţiilor de învăţământ care înregistrează cheltuieli cu organizarea şi desfăşurarea activităţilor de practică. Toate sumele prevăzute mai sus se centralizează în bugetul anual al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită

H.L., de 46 de ani, din mediul urban, ar dori să ştie care sunt prevederile legale referitoare la prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Conform art. 405 şi următoarele din Codul de Procedură Civilă, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită. Prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie. Cursul prescripţiei se suspendă: în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune; pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent; atâta timp cât debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire; în alte cazuri prevăzute de lege. După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. Prescripţia nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului urmăritor. Cursul prescripţiei se întrerupe: pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei; pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent; pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu; pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare; pe data depunerii cererii de reluare a executării; în alte cazuri prevăzute de lege. După întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea. La împlinirea termenului de prescripţie creditorul poate cere repunerea în acest termen, numai dacă a fost împiedicat să ceară executarea datorită unor motive temeinice. Cererea de repunere în termen se introduce la instanţa de executare competentă, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.

Timpul legal de muncă

S.M., de 28 de ani, din mediul rural, vrea să afle care sunt prevederile legale referitoare la timpul de muncă, conform legislaţiei muncii.

Conform art. 10 şi următoarele din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 nr. 2895/2006, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi sau de 40 de ore pe săptămână. Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal este considerată muncă suplimentară. Prin negocieri la nivel de unitate, pentru a pune de acord programul cu cerinţele producţiei, se poate stabili un program săptămânal de 36 până la 44 de ore, cu condiţia ca media lunară să fie de 40 de ore pe săptămână, iar programul stabilit să fie anunţat cu o săptămână înainte. În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani, durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână. În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână. În cazurile în care durata normală a timpului de muncă se stabileşte potrivit prevederilor alin. 5, durata timpului de muncă zilnic nu poate depăşi 10 ore. La locurile de muncă unde, datorită specificului activităţii, nu există posibilitatea încadrării în durata normală a timpului zilnic de lucru pot fi stabilite forme specifice de organizare a timpului de lucru, după caz, în tură, tură continuă, turnus, program fracţionat; locurile de muncă la care se aplică aceste forme specifice de organizare, precum şi modalităţile concrete de organizare şi evidenţă a muncii prestate se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unităţi. Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata timpului de muncă va putea fi prelungită peste 8 ore pe zi şi peste 48 de ore pe săptămână, care include şi orele suplimentare, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de trei luni, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână. Pentru ramurile de activitate şi sectoarele de activitate consemnate în anexa nr. 6 se pot negocia, la nivel de ramuri, perioade de referinţă mai mari de trei luni, dar care să nu depăşească 12 luni. La solicitarea comună sau a uneia dintre părţile negociatoare ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, Comisia paritară constituită la nivelul Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional se va întruni în regim de urgenţă şi se va pronunţa asupra cererii de extindere a perioadei de referinţă, prevăzută de Codul muncii, pentru ramuri sau sectoare ce nu sunt prevăzute în anexa nr. 6 şi pentru care s-au prezentat solicitări. Când munca se efectuează în schimburi, durata timpului de muncă va putea fi prelungită peste 8 ore pe zi şi peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă maximă de 3 săptămâni, să nu depăşească 8 ore pe zi sau 48 de ore pe săptămână. Pentru unele activităţi, locuri de muncă şi categorii de personal, prevăzute în contractele colective de muncă de la unităţi, timpul de muncă poate fi parţial, corespunzător unor fracţiuni de normă. La cerere, salariaţii încadraţi cu timp de muncă parţial vor putea fi încadraţi cu timp de muncă normal, dacă există posturi vacante şi dacă întrunesc condiţiile ocupării acestor posturi. Salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în locuri de muncă cu condiţii deosebite beneficiază de reducerea duratei normale a timpului de muncă sub 8 ore pe zi, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu pot fi solicitaţi să efectueze ore suplimentare, cu excepţia cazurilor justificate de prevederi exprese ale regulamentelor specifice activităţii respective sau a unor situaţii apărute fortuit. Durata reducerii timpului normal de muncă şi categoriile de personal care beneficiază de acest program se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, grupuri de unităţi şi unităţi. Orele de începere şi terminare a programului vor fi stabilite prin regulamentul intern. În toate cazurile în care se dovedeşte că este posibil, cei care angajează şi sindicatele vor purta negocieri pentru a fixa orare flexibile de lucru şi modalităţi de aplicare a acestora. Stabilirea orarelor flexibile de lucru nu afectează drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă. Orele prestate, la solicitarea angajatorului, peste programul normal de lucru stabilit în unitate sunt ore suplimentare. Salariaţii pot fi chemaţi să presteze ore suplimentare numai cu consimţământul lor. Pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale, ale unor accidente ori ale altor cazuri de forţă majoră, salariaţii au obligaţia de a presta muncă suplimentară cerută de cel care angajează. Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile, după efectuarea acesteia. În aceste condiţii, salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru. Munca prestată în intervalul dintre orele 22 şi 6, cu posibilitatea abaterii cu o oră în plus sau în minus faţă de aceste limite, este lucru în timpul nopţii. Durata normală a timpului de muncă pentru salariatul în regim de noapte nu poate depăşi o medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioadă de referinţă de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale privind repausul săptămânal. Pentru persoanele al căror program de lucru se desfăşoară pe timpul nopţii, durata timpului de muncă este mai mică cu o oră decât durata timpului de muncă prestată în timpul zilei, fără diminuarea salariului de bază şi a vechimii în muncă. Prevederile de mai sus nu se aplică salariaţilor care lucrează în locuri de muncă cu condiţii deosebite, unde durata timpului de muncă este mai mică de 8 ore. Angajatorul care, în mod frecvent, utilizează munca de noapte este obligat să informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de muncă. Salariaţii care urmează să desfăşoare cel puţin 3 ore de muncă de noapte sunt supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea activităţii şi după aceea, periodic. Condiţiile de efectuare a examenului medical şi periodicitatea acestuia se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi al ministrului sănătăţii. Salariaţii care desfăşoară muncă de noapte şi au probleme de sănătate recunoscute ca având legătură cu aceasta vor fi trecuţi la o muncă de zi pentru care sunt apţi. Tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot presta muncă de noapte. Femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze muncă de noapte. Salariaţii care renunţă la concediul legal pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la doi ani beneficiază de reducerea duratei normale a timpului de lucru cu 2 ore pe zi, fără să le fie afectate salariul de bază şi vechimea în muncă. La cererea lor se poate acorda program decalat, cu alte ore de începere a programului de lucru, dacă activitatea unităţii permite. Femeile care au în îngrijire copii de până la 6 ani pot lucra cu 1/2 normă, dacă nu beneficiază de creşă sau cămin, fără a le fi afectate drepturile ce decurg din calitatea de salariat. Timpul în care au fost încadrate în aceste condiţii se consideră, la calculul vechimii în muncă, timp lucrat cu o normă întreagă. Angajatorii au obligaţia de a acorda salariatelor gravide dispensă pentru consultaţii prenatale în limita a maximum 16 ore pe lună, fără a le fi afectate drepturile salariale. Salariata în cauză este obligată să prezinte adeverinţă medicală privind efectuarea controalelor pentru care s-a învoit. Procedura de aplicare a prevederilor de mai sus se stabileşte prin contractele colective de muncă la nivel de unitate. În durata normală a timpului de muncă nu intră timpii consumaţi cu echiparea-dezechiparea la începutul şi sfârşitul programului.

Violarea secretului corespondenţei

Y.G., de 36 de ani, din mediul rural, întreabă care sunt prevederile legale referitoare la violarea secretului corespondenţei.

Conform art. 195 din Codul Penal, deschiderea unei corespondenţe adresate altuia ori interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de acesta din greşeală sau din întâmplare. Dacă faptele prevăzute mai sus au fost săvârşite de un funcţionar care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la care are acces, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Motivarea actului administrativ fiscal

F.O., de 50 de ani, din mediul urban, ar dori să ştie care sunt prevederile legale referitoare la conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal.

Conform art. 43 din Codul de Procedură Fiscală, actul administrativ fiscal se emite numai în formă scrisă. Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente: denumirea organului fiscal emitent; data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele; datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz; obiectul actului administrativ fiscal; motivele de fapt; temeiul de drept; numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; ştampila organului fiscal emitent; posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia; menţiuni privind audierea contribuabilului. Actul administrativ fiscal emis în condiţiile de mai sus prin intermediul mijloacelor informatice este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie. Prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor se stabilesc categoriile de acte administrative care se emit în aceste condiţii.