Ca să fim clari, începem cu definiţiile acestor două concepte. Dicţionarul afirmă: birocratism = sistem, metodă de conducere sau de activitate în probleme publice, caracterizat printr-un stil de muncă formalist, strict administrativ, dominat de preocuparea exagerată pentru lucrările de birou, pentru aspectele secundare, formale ale problemelor. Redundanţă = 1. exces de informaţie transmisă faţă de strictul necesar; 2. abundenţă inutilă de cuvinte sau de imagini pentru redarea unei idei.

 

Este cât se poate de clar pentru oricine că în haos se naşte zădărnicia şi risipa, iar în ordine se naşte hărnicia, sporul, siguranţa şi bogăţia. Din capul locului orice minte sau orice mugur de minte va afirma că preferă ordinea. Necazul este că între intenţie şi rezultat se cască prăpastia capului care organizează vorba aceea "Drumul iadului este presărat cu bune intenţii".

Domeniul reglementărilor publice, extrem de complex, cere manipularea unor cantităţi imense de informaţii. Acest lucru nu este posibil fără ordonarea informaţiilor şi fără utilizarea unor date de tip retrocontrol (feedback). Deducem imediat că este vorba despre un sistem complex, de largă varietate informaţională, care, pentru a nu funcţiona ca o orchestră zgomotoasă, va scoate sunete cacofonice, bezmetice şi care se încalecă iraţional (nearmonios), fiind necesar un dirijor pe măsură. Ei, aici începe valsul care ne ameţeşte! La noi, de altfel ca în tot răsăritul Europei, coordonarea a fost percepută, după decembrie '89, ca o conducere dictatorială de tip comunist. Aşa s-a făcut că, în timp ce marile economii ale lumii se întăreau prin asociere în holdinguri tot mai mari, economiile răsăritene europene se fărâmiţau în minuscule şi caraghioase întreprinduleţe, care nu puteau avea altă şansă decât de a dispărea. De fapt, măsura, prea generală ca să nu pornească dintr-un sigur punct, a fost poarta intrării spre dezindustrializare. Ei bine, un fenomen asemănător de "independentizare" a diverselor sectoare publice, de fapt de rupere a coordonării, a condus la mai mărunte sau mai viguroase satrapii, care trăiesc impunând populaţiei tarife, taxe, obligaţii, fumărit şi alte unele de-a dreptul ciordeli. Societatea românească seamănă cu societatea Evului Mediu timpuriu, în care fiecare feudal ieşea la drumul mare, care trecea pe tarlaua lui, punea barieră şi cerea taxe ori scotea sabia. Nu este nicio diferenţă de specie faţă de taxa de protecţie impusă de reţelele mafiote criminale, doar că această ultimă taxă nu este legalizată. Pentru populaţie, însă, lucrurile sună cam la fel de... banditesc. Toată lumea înţelege că, în actuala stare de criză, singura sursă de energie financiară sunt fondurile europene. Absorbite integral, ele ar oferi oxigen unei economii în comă. Dar ele nu vor putea fi absorbite. De ce? Păi dacă ai un proiect şi ai obţinut bani, trebuie să-ţi iei crucea în spate şi să umbli după avize, începând cu cele din ministere şi terminând cu oficiile de prin şanţuri, pajişti şi băltoace. La fiecare hop (oficiu) eşti privit cu ochi oblici şi întrebat: "A... ai fonduri europene... păi, să vedem... vino peste o săptămână". După o săptămână: "Şi ce vrei să faci? Câţi bani zici că ai? A... să vedem dacă dosarul... vino peste o lună". După o lună: "Păi, n-ai hârtia maro, n-ai hârtia verde, vino peste trei luni". Peste trei luni: "Domnule, lipseşte hârtia galbenă. Vino peste şase luni şi vezi dacă îţi ajung banii pentru proiect". Şi uite aşa ori te laşi belit ori ajungi pârlit. Ăsta este doar hopul de la mama dracului. Urmează hopul drăcuşorului, apoi, hopul vărului drăcuşorului, hopul mamii mamii dracului şi, până termini cu tot neamul drăcesc, ori îţi dai singur palme, ori te declari singur tâmpit, iar ceilalţi te compătimesc: "Săracul, e nebun". Sunt actualii guvernanţi capabili să ia neamul drăcesc de coarne, apoi să-l apuce de coadă şi să-l azvârle unde îi este locul? Dacă nu, atunci fondurile europene vor curge pe Dunăre trecând pe lângă România. Dar nu doar despre fonduri este vorba, ci despre viaţa fiecărui cetăţean. Dau un singur exemplu. Cumperi o casă şi vrei să o renovezi. Începi cu intabularea. Pentru asta îţi trebuie hârtii "de acolo"... "de dincolo"... "de la hăt aia a măsii" etc. Încă nu se cer de la preot şi de la biblioteca judeţeană. Dar în mod sigur se va găsi un consilier "isteţ" sau vreun parlamentar "activ" care să le impună. După ce termini cu intabularea, faci proiectul. Până proiectul este "la cheie" sunt necesare zeci de hopuri, pe la zeci de uşi şi toţi îţi cer încă o dată aceleaşi hârtii sau alte şi alte hârtii. Partea absurdă este că intri la Nae după o hârtie şi te trimite la Lae după o alta. Şi Nae, şi Lae fac parte din aceeaşi gaură, dar stau în birouri diferite, la 20 de m unul de altul şi are fiecare un calculator (în cadrul aceleiaşi întreprinderi!).

 

 

Aşadar, avem de-a face cu birocratism şi redundanţă. Înţeleg guvernanţii că aceste mici investiţii, o casă, o renovare etc. sunt la ora actuală baza aşa-zisei economii româneşti, că ele dau de lucru la sute de mii de oameni, că pun în circulaţie bani etc.? Ar fi ei capabili să facă ordine în acest haos medieval? Ar fi cât se poate de simplu ca toate aceste calculatoare să facă parte dintr-o reţea care să aibă un birou la primărie, iar cetăţeanul să poată spune cu demnitate "plătesc impozit, dar sunt un domn"? Deci, două întrebări: 1. Sunt guvernanţii capabili să facă ordine, făcând birocraţia neredundantă? 2. Chiar vor ei să facă un bine cetăţenilor?