Toate satele românești sunt vetre sacre ale acestui popor. Ele toate merită cinstite. De fapt, cinstindu-le, fiecare român se cinstește pe el însuși, pentru că nu există român care să nu se tragă prin părinți, bunici, străbunici sau alți înaintași dintr-un sat oarecare.

 

Satul românesc a fost până în partea a 2-a a sec. XX baza biologică a poporului român, care, cu durere trebuie să constatăm, se usucă și se îmburuienește. De aceea orice efort prin care satul românesc este imortalizat, în orice fel de cărți bibliotecate, care vor putea fi consultate și peste sute de ani în biblioteci, este o faptă care sfințește locul, dar care îl cinstește în nemurire și pe cel ce se sacrifică (timpul, banii, energia etc...) pentru a realiza monografia satului respectiv. O, desigur, în fiecare comunitate omenească, deci și în fiecare sat există nu doar oameni vrednici, de cinste, cu care ți-e drag să mergi alături, dar și oameni  de nimic, oameni de trei surcele, de pe urma cărora trebuie să aștepți ploaia să le spele urmele ca să nu pută drumul. Și atunci te întrebi pentru ce? Pentru cei cu care poți merge cu încredere alături, pentru firele de aur din muntele de steril și pentru strămoșii care te privesc de dincolo de cețuri și de nopți. Asemenea eforturi și sacrificii au făcut doi intelectuali, fii de țărani, ieșiți la pensie, onorându-și viața și originea și scriind fiecare câte o monografie a satului său, publicate în 2016. Vorbesc aici de ing. Eugen Sabău, originar din satul Săldăbagiu de Barcău, care a scris monografia „Leagănul existenței noastre Săldăbagiu de Barcău și împrejurimile lui” și prof. univ. dr. Petru Mihancea care împreună cu regretatul prof. univ. dr. Liviu Borcea au scris monografia „Cetea Bihor, un sat pentru credință și legea străbună”. Pentru a ilustra conținutul monografiilor, redau doar cuprinsul. Pentru Săldăbagiu de Barcău „Cadrul natural al satului (elemente de geografie), populația satului, repere geografice și istorice, perioada de după război, comunitățile religioase, școala (și destinul elevilor săi), folclorul tradițional, sărbători și obiceiuri, talentele satului, evoluția economică, biografii locale, martiri și eroi de pe Valea Barcăului, vecini și comentarii despre vecini (satele din jur). Toate informațiile sunt însoțite de poze, vechi și noi, redând oameni, locuințe, peisaje, acte vechi și noi etc... Cealaltă monografie „Cetea Bihor” are următorul cuprins: Din cuvântul participanților la sărbătoarea satului (sept. 1992) – la cuvântări evocând satul Cetea; Cetea file de istorie: cele mai vechi mărturii, veacul XVIII, veacul XIX, veacul XX, Școala din Cetea și Valea Mare, la sfârșitul de sec. XIX și început de sec. XX, doi slujitori ai bisericii (medalioane) un inventar din 1911 al cărților de cult aparținând parohiei ortodoxe Cetea și Valea Mare, lista preoților din Cetea și Valea Mare de la cele mai vechi mențiuni, până la sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial, repertoriul documentelor, fotografii de la întâlnirea fiilor satului Cetea cu ocazia aniversării a 600 de ani de la atestarea documentară a localității Cetea (1392 - 1992); Monografia Monumentului „Poarta Eroilor” din satul Cetea, situația demografică și spirituală a satului Cetea în anul 2015; medalioane privind preotul ortodox Emil Bendorfeanu și pe învățătorii Ioan și Ileana Ungur, însoțite de fotografii privindu-i; fotografii cu portul popular din Cetea; fotografii cu obiecte casnice și agricole din satul Cetea; situația demografică și profesională a locuitorilor satului Cetea și a urmașilor lor în perioada 1992 - 2014 (practic pe număr de casă membrii familiilor cu starea lor socială, profesională și răspândirea în lume); Imagini din Cetea în anul 2015; hărțile localității Cetea. Dincolo de portretele sociodemografice, spirituale și istorice ale respectivelor sate, informațiile pe care le conțin sunt extrem de interesante. Astfel aflăm că în Săldăbagiu de Barcău în 1900 din cca. 300 de locuitori doar 19 persoane aveau 60 ani sau peste, că din 93 de case 80 erau acoperite cu paie, 12 cu șindrilă și doar una cu țiglă – ce trai, ce viață scurtă! Dar, în 1748 din 243 locuitori 240 erau ortodocși și 3 greco-catolici, deci în totalitate români. Din monografia satului Cetea aflăm că în 1392 murea voevodul Petru Comorzovan, voivod al voivodatului Borod, deci era o structură administrativă de tip statal incipient. De asemenea aflăm că în 1406 pe domeniul cetății Șinteu ceea ce înseamnă partea de nord, nord-est a Bihorului, existau 52 de sate românești, 10 ungurești, unul mixt. Iar informația este atestată de documente maghiare! Desigur informațiile geografice și istorice au fost culese de geografi și istorici. Per total cele două monografii dovedesc aserțiunea că istoria unui popor este suma sintetică a tuturor istoriilor locale. De aceea este sacră vatra fiecărui sat. De aceea este de dorit ca toți cei care se pot chema „fiii satului” din orice sat și care au ieșit la pensie, având suficient timp, își pot onora originea inspirându-se din monografiile domnilor Eugen Sabău și Petru Mihancea. Cinste lor! Pentru cei care ar dori să repete fapta lăudabilă și le-ar folosi o consultare a monografiilor discutate, ele pot fi consultate astfel: Monografia domnului Eugen Sabău poate fi consultată la Biblioteca Episcopiei Ortodoxe Oradea și peste câteva zile și la Biblioteca Județeană. Monografia domnului Petru Mihancea poate fi consultată la Biblioteca Universității din Oradea și la Biblioteca Județeană. Este în curs de finisare o monografie extrem de complexă, pe aceiași temă, a domnului economist Gheorghe Tăutu, fost viceprimar al orașului Oradea, care este originar din Chiribiș. Iată trei oameni care cinstesc locul în care s-au născut și locul în care au trăit!