Multe sunt la număr zilele care s-au scurs de când "vestitorul din amurg" nu mai soseşte. S-a dus să se odihnească puţin... Sau să ia o gură de aer din grădinile liniştite ale Paradisului. Sigur i-a fost dor de un strop de răcoare, de un cuvânt divin, de un apus de soare. I-a fost dor de liniştea pe care numai în Drăgăneştii lui a găsit-o, de umbra deasă a arinilor, de şoaptele valurilor Crişului Pietros, de apa rece a izvorului din Gâtaş... Într-o zi călduroasă de iulie a anului trecut, s-a ascuns în cuibul din care nici un zbor nu va mai fi posibil. Acest cuib este locul Veşniciei, fără de prihană, numit Drăgăneşti, un nume predestinat parcă să amintească mereu numele de renume al unui drag poet şi om, VIOREL HORJ. Acum, poetul se odihneşte la rădăcina ierbii, care-i povesteşte clipind des poemele universului din blocul de rouă... Opera lui este veşnică, certitudine care va umbla singură spre inimi şi minţi - ele se vor ferici în uitare... Din adâncul ţărânii sau din înaltul zorilor, a lui privire, plină de blândeţe, veghează acum Drăgăneştiul, luminând până şi neprietenoasele umbre care i-au stat prin preajmă. Adânc a înmărmurit liniştea ochilor lui, în negura gândirii mele, precum ar rămâne într-un ocean, doar două smaralde verzi... Văd şi acum, printre flori de tei legănate de adierea vântului, doi ochi senini, ... un chip plăpând... şi trist... VIOREL HORJ. Parcă simt o mână tremurând în mâna-mi... parcă aud chiar acum o voce firavă rostind cu multă măiestrie un "Psalm"... şi ultimul: "... Doamne, fiinţa ta trecând Prin fulgerarea unui gând Ţi-am desluşit-o fără grai Şi ştiu că numai tu erai Acea fărâmă de secundă..." "Eu, umbra plopilor, alunecând...", VIOREL HORJ călătoreşte "pe unde n-a mai fost nicicând..." şi va mai călători poate o veşnicie..., "el n-a murit, trăieşte-n veci... e numai dus".