"Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr."(In. 1, 14) Iubiţi credincioşi, Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns din nou la marea sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, prilej de reînnoire sufletească pentru noi, creştinii. Am socotit de cuviinţă ca în anul acesta să dezbatem împreună legătura care există între "cuvânt şi putere". Am fost mereu preocupat de ceea ce am întâlnit, nu rareori, pe cărările vieţii, la unele persoane, diferenţierea dintre cuvântul rostit şi puterile unor energii ce se zvârcolesc în cele dinlăuntru ale noastre. Poetul zicea oarecând: "ca-n basme-i a cuvântului putere". Poate o asemenea realitate s-a întrupat în mod deosebit în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, despre care se spune următoarele: "cuvântul Lui era cu putere" (Luca 4, 32). În ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii, cuvântul nostru deseori se dovedeşte a fi lipsit de putere, fapt constatat de Însuşi Mântuitorul prin cuvintele: "Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima este departe de mine" (Matei 15, 8). Rămân pentru noi ca un îndemn cuvintele rostite de episcop către diacon la slujbele arhiereşti, care sună astfel: "Dumnezeu pentru rugăciunile Sfântului Apostol şi Evanghelist (N) să-ţi dea ţie, celui ce binevesteşti, cuvânt cu putere multă, spre împlinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos." Diferenţierile dintre cuvânt şi putere duc la mari neajunsuri în viaţa socială, în ceea ce priveşte comuniunea dintre oameni a cărei fundamentare se bazează pe sinceritate şi care sinceritate, în acest caz, lipseşte. S-ar putea întâmpla ca cineva să vorbească deosebit de frumos, înţelept în cele auzite şi văzute, dar, dincolo de toate acestea, în cele dinlăuntru să existe cu totul alte puteri, care sunt mai dătătoare de ton decât vorbirea, decât cuvântul, care nu numai că slăbesc comuniunea, dar pot merge mai departe, ajungând uneori la trădare. Rămâne de dorit plinirea "ca din prisosul inimii să vorbească gura" (Matei 12, 34) şi îndemnul pe care-l întâlnim în cultul Bisericii care zice sub formă de rugăciune: "şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă să mărim preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", deci cu o gură nedespărţită de inimă să mărim Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Iubiţii noştri credincioşi, Experienţa luptelor duhovniceşti o întâlnim la marii bărbaţi duhovniceşti prezentaţi de scrierile filocalice. În Epistola către Evrei 11, 38 a Sfântului Apostol Pavel sunt prezentaţi aceşti luptători tari în credinţă şi biruitori prin puterea ei asupra tuturor suferinţelor, susţinând "că lumea nu era vrednică de ei". Atitudinile noastre în luptă, în comparaţie cu aceşti "eroi ai spiritului şi mari conştiinţe ale Bisericii", sunt mult diferenţiate şi astfel diferenţiate rămân realităţile dintre cuvânt şi putere. Ei au reuşit după trude şi har să vorbească ceea ce simţeau şi să simtă ceea ce vorbeau. Mi-a plăcut să numesc această punere la punct a celor sufleteşti "gospodărirea celor dinlăuntru", care gospodărire începe după părinţii filocalici cu tăcerea, fapt semnalat şi de Sfântul Apostol Iacov, care ne îndeamnă să fim zăbavnici la vorbire (Iacov 1,19). Nu fără însemnătate în mănăstiri există acei schimnici, care au rânduiala de a nu vorbi mai mult de şapte cuvinte pe zi. Vremea pe care noi o trăim este o vreme a tehnicii sofisticate, al cărei rezultat a dus la acele călătorii cosmice, la acele tainice galaxii. Ea nu este nici pe departe asemenea cu acel cosmos dinlăuntrul nostru, cu acele galaxii nepătrunse. Datorită tehnicii, mulţi dintre noi au mari doruri de călătorii în lungul şi latul pământului şi sunt mai puţin cuprinşi de dorul de a călători în cosmosul nostru lăuntric. De ce? Pentru că, nepreocupaţi de gospodărirea lui, el a ajuns într-o paragină, şi-a pierdut din frumuseţe, poate ne e chiar frică să coborâm în el, fapt pentru care căutăm mângâierile cele din afară; nu ne place ca să stăm singuri de vorbă cu noi înşine. Contrar nouă, marii duhovnici se îndeletniceau cu singurătatea, spre a-şi observa acest cosmos lăuntric. Însuşi Mântuitorul practica această rertagere "uneori până la a patra strajă din noapte". Toţi aceşti bărbaţi duhovniceşti au înţeles că "Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în putere" (I, Corinteni 4, 20). Dreptmăritori creştini, Revenim la noi, cei de rând, deosebiţi, desigur, de marii cuvioşi şi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce putem încerca noi din această lucrare de a reduce această diferenţiere dintre vorbire şi puterile inimii. Una dintre primele noastre îndeletniciri în această lucrare este aceea de a avea o mare atenţie la înşelare, la acea amăgire a puterilor străine de adevăr, care reuşesc să bombasticizeze nimicurile şi să minimalizeze principalul. În cazul nostru, să reducă totul la propovăduire. Aşa se explică faptul că întâlneşti peste tot propovăduitori ai cultelor neoprotestante în gări, în pieţe sau chiar pe stadioane. De fapt, ideea nu este nouă, ci o găsim susţinută chiar şi de Martin Luther, care, vorbind de "puterea cheilor, adică de darul legării şi dezlegării păcatelor, învăţa că cel ce propovăduieşte dezleagă şi că cel ce ascultă se dezleagă de păcate". Tot datorită acestei practici au schimbat numele Tainei Preoţiei în cel de ministeriu, care este legat mai mult de partea învăţătorească. Deci, pentru noi, denumirea de preoţie nu poate fi înlocuită cu cea de ministeriu, bine ştiindu-se că însuşirea învăţătorească este doar una din cele trei însuşiri ale preoţiei, adică: conducătoare, învăţătorească şi sfinţitoare. Nu se cade niciodată a uita puterea iubirii susţinută cu insistenţă de Mântuitorul prin cuvintele: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă, iar a doua la fel cu aceasta, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37). Plinirea acestor porunci de către Mântuitorul nu a constat doar în propovăduire, ci în jertfa Sa până la moartea pe cruce. Iubiţii mei fii sufleteşti, Una dintre cele mai grele predici de ţinut este aceea contra învăţăturilor greşite ale altor culte. De ce? Pentru că ea trebuie să întrupeze simţăminte părinteşti din care reiese că te dor aceste abateri ale unor persoane şi ascultătorii să citească aceste simţăminte în inima preotului. Dacă aruncă asupra lor cuvinte de ocară, poporul va răspunde: "Ce are popa cu ei, că şi aceştia sunt oameni". Dacă nu reuşim să ne ridicăm la astfel de realităţi spirituale, atunci este mai bine să tăcem şi să învăţăm prin tăcere. De multe ori cei ce ne ascultă şi ne privesc învaţă din gesturile noastre ca preoţi, din felul cum ne facem semnul Sfintei Cruci, cum ne mişcăm. De ce avem lipsă de astfel de atmosferă duhovnicească plină de linişte sufletească, asemenea unui ocean, cum îmi place să zic? Pentru că noi avem în faţă ascultători de cele mai multe ori neliniştiţi, preocupaţi de diferite probleme, şi atunci nu vor avea folos aceşti neliniştiţi de la un predicator tot tulburat şi neliniştit. Ei au nevoie în întâlnirea lor de un om liniştit, paşnic şi echilibrat. Să ne străduim şi noi, credincioşii şi preoţii, ca urmaşi ai acestor înduhovniciţi, să nivelăm drumul dintre cuvânt şi inimă, pentru întărirea comuniunii frăţeşti, după îndemnul înţelept al Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Efeseni 4, 13, care zice "să ajungem toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinităţii lui Hristos." De Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, rugăm pe Bunul nostru Dumnezeu să ne dăruiască fiecăruia dintre noi, familiilor noastre şi ţării noastre multă putere în cuvânt şi faptă, pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu şi de folos semenilor, spre marele nostru bine vremelnic şi veşnic. + Ioan, Episcopul Oradiei, Bihorului şi Sălajului sincer rugător pentru toţi credincioşii noştri în toată una vreme.