Sub povara multor ani, puşi de viaţă în cârca mea, m-am văzut nevoit să bat la porţile Secţiei de Cardiologie din cadrul Spitalului Clinic Judeţean Oradea. Pentru că m-a impresionat mult situaţia întâlnită aici, încerc s-o prezint opiniei publice, şi nu numai, aşa cum am văzut-o şi trăit-o eu, în ordinea succesiunii evenimentelor. Fac aceasta pentru câteva motive principale pe care le voi enumera mai încolo. Nu voi da nume, pentru a nu fi judecat că părtinesc pe cineva sau să supăr pe altcineva. Deci, voi fi echidistant, privind lucrurile prin prisma obiectivităţii din interior, în calitate de beneficiar al serviciilor oferite, de care depindea viaţa mea, atârnată într-un fir de păr. Totodată, voi exprima un punct de vedere personal, la care cred că am tot dreptul, privind contextul general al politicii din acest domeniu, acum, la ceas de cumpănă, când batem la porţile Europei, care aşteptăm să ni se deschidă. Să începem cu începutul. La intrarea în spital, la camera de gardă, un tânăr medic, cu expansivitatea-i caracteristică vârstei, fără multă vorbă, îşi face meseria, punându-mă la aparatul EKG, după care-mi ia tensiunea şi îmi spune, sec, că trebuie să rămân în spital, însă verdictul trebuia dat de medicul de gardă, care, operativ, a venit la faţa locului şi, constatând ce au arătat aparatele, îmi spune că internarea este iminentă. Văzând ezitarea mea, îmi spune: "Domnul meu, decizia vă aparţine, situaţia dumneavoastră nu este uşoară şi, în condiţiile în care nu acceptaţi internarea, va trebui să semnaţi că refuzaţi". Astfel, nu am avut încotro. Brancardierul, prezent cu căruciorul de transportat bolnavi (eu neavând voie să fac nici o mişcare), m-a dus la o sală cu un computer performant, numit ECO-CORD, unde medicul de gardă, cu ajutorul acestuia, fundamentează diagnosticul prezumtiv de până aici, după care decide locul unde voi fi internat, respectiv Secţia de Terapie Intensivă coronariană, unde am fost pus imediat sub monitor, urmând tratamentul adecvat, la care am rămas conectat câteva zile. Aici au început observaţiile, cugetările şi răspunsurile la unele întrebări, astfel: 1. Aici am întâlnit o echipă de medici şi asistenţi medicali, majoritatea tineri, de o înaltă competenţă profesională, integraţi în iureşul unei munci asidue, cu spirit de echipă, plini de dăruire şi abnegaţie, angajaţi în salvarea vieţii oamenilor, printre care şi a mea, ceea ce nu era chiar uşor. Deci, competenţa şi deontologia profesională se dovedesc a fi la ele acasă. 2. Actul medical se exercită la un înalt nivel calitativ, cu toate că mijloacele din dotarea tehnică de investigaţie sunt modeste, dar rezultatele sunt pe măsura efortului depus. 3. Mi s-a spulberat impresia formată de afară, potrivit spuselor unora şi altora, că în spital este un dezastru, că trebuie să aduci de acasă mâncare, medicamente şi chiar lenjerie de pat, ceea ce nu corespunde realităţii, ba chiar din contră, toată această activitate administrativă se desfăşoară la un nivel corespunzător, răspunzând în mare măsură exigenţelor tuturor categoriilor sociale. 4. Aici este instaurată o disciplină de echipă, cu răspundere individuală, până la cel mai mic amănunt, coordonată de şeful secţiei, căruia i se spune pe scurt "Profesorul" (şi nu întâmplător), care, ca un vultur pleşuv, îşi controlează imperiul, fiind prezent, contrar uzanţelor, aproape zilnic la ora şapte pe secţie, vizitând şi controlând situaţia fiecărui caz, chiar în absenţa subalternilor care au programul de la ora 8.00. 5. Această clinică, totuşi universitară, căreia i se adresează foarte mulţi bolnavi, nu poate face faţă cu cele 90 de paturi şi nu este dotată pe măsura cerinţelor unei astfel de instituţii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-un domeniu atât de vulnerabil, cum sunt bolile de inimă, cu manifestări atât de diverse şi imprevizibile. Din păcate, numărul tot mai mare de bolnavi cardiaci necesită investigaţii cu aparatură cu care nu este dotată secţia orădeană, bolnavii sunt trimişi în alte centre universitare, ca Tg. Mureş, Cluj-Napoca, Timişoara şi chiar Bucureşti, pentru analize de coronarografie şi angiometrie, ori, aceşti bolnavi sunt supuşi riscului mare de stop cardio-respirator sau infarct miocardic, cauzate şi de tracasarea prin transport şi timp pierdut pe drum, uneori fatale, nemaivorbind de costurile foarte mari cu transportul. Oare pe nimeni nu interesează aspectul acesta şi nu se întreabă dacă nu cumva cheltuielile de transport şi personalul utilizat nu sunt mai mari decât costul acestor aparate la un moment dat? Sigur, se impune o altă legitimă întrebare. De ce în această clinică de cardiografie nu se organizează o secţie de chirurgie specifică, care ar rezolva problema multor suferinzi prin operaţie, ceea ce, dincolo de avantajele oferite suferinzilor, ar onora şi Spitalul Clinic Judeţean, un edificiu modern, care poate răspunde pe măsura cerinţelor găzduirii unei astfel de secţii? Consider că sunt îndreptăţit să fac comparaţia cu situaţia şi grija faţă de om din alte ţări, deoarece, în urmă cu douăzeci de ani, am fost operat la rinichi cu o metodă modernă care încă nu se practică la noi, într-un orăşel de provincie cu 10.000-12.000 de locuitori, din Ungaria. În acea clinică, era atunci o dotare de ultimă oră, demnă de invidiat şi mă întrebam oare pe când şi la noi o asemenea dotare şi act medical? Aşa cum spuneam la început, noi suntem "la porţile Europei", şi la propriu, şi la figurat, şi în anul 2004 vrem să negociem toate capitolele de aderare la Uniunea Europeană, ca în anul Domnului 2007 să putem adera şi mă întreb: oare aceasta să fie politica de reformă în sănătate în România, cu reduceri de paturi în spitale şi fără dotare corespunzătoare, în timp ce numărul de cazuri de îmbolnăviri şi mortalitate, cel puţin a bolilor cardiovasculare, este în creştere? Un singur exemplu: în anul 2003, în spitalul din Oradea, numărul deceselor de boli cardiovasculare a fost de 183, faţă de 2002, când s-au înregistrat 104 cazuri, deci o creştere de 76% faţă de anul 2002. Eu, în final, sunt fericit că acest colectiv minunat de la Secţia de Cardiologie, în frunte cu profesorul lor, mi-a dat şansa de a le mulţumi, după ce mi-au salvat viaţa, după un infarct miocardic acut.