Alegerea Sfântului Ioan Gură de Aur în scaunul episcopal de la Constantinopol

Întreaga activitate a Sfântului Ioan la Antiohia, predicile sale, grija faţă de cei sărmani şi bolnavi, stăruinţa lui în formarea morală a credincioşilor şi apărarea dreptei credinţe în faţa ereticilor i-au adus celebritatea şi în capitala imperiului, Constantinopol. Astfel, în 397, la moartea episcopului Nectarie al Constantinopolului, când s-a pus problema alegerii unui urmaş şi când mulţi şi-au dorit să-şi asume întâietatea în Biserică, iar unii propuneau pe unul, alţii, pe altul, poporul s-a scandalizat şi a cerut stăruitor împăratului să fie adus în scaunul episcopal cel mai vrednic om în slujirea preoţească din acea vreme. La sugestia primului ministru Eutropiu, împăratul Arcadiu şi-a îndreptat gândul spre preotul Ioan de la Antiohia. Motivele exacte pentru care Eutropiu s-a oprit asupra Sfântului Ioan nu sunt cunoscute. Istoricii vechi Paladius şi Socrates atribuie alegerea Sfântului Ioan pe baza elocvenţei sale. Unii istorici moderni consideră că Eutropiu a făcut această alegere şi pentru a mai limita influenţa alexandrină în Constantinopol. Alţii cred că Eutropiu a voit să dea Constantinopolului un vrednic arhipăstor, care să contribuie şi la ridicarea vieţii morale, întrucât se ştia că preotul antiohian avea alese însuşiri de vieţuire morală. Un alt motiv se presupune a fi fost dorinţa familiei imperiale de a duce o acţiune mult mai riguroasă împotriva arianismului în capitală şi au văzut în Ioan omul cel mai potrivit pentru o asemenea lucrare sau acţiune. Hotărârea imperială fiind luată, împăratul i-a scris guvernatorului Antiohiei să trimită cât mai repede la Constantinopol pe preotul Ioan. Împăratul a insistat ca această operaţiune să fie făcută cu grijă, pentru a evita unele posibile demonstraţii ale poporului antiohian, care îl adora pe Sfântul Ioan. Totuşi, episcopul Flavian al Antiohiei a fost informat în taină despre cele ce aveau să se întâmple. Prin urmare, Ioan a fost invitat la marginea oraşului şi a fost urcat într-o trăsură imperială şi predat aghiotantului comandantului gărzii de corp a împăratului, care l-a escortat spre Constantinopol. Ajuns la Constantinopol, după o călătorie de aproximativ două săptămâni, împăratul a convocat o adunare a episcopilor, pentru ca hirotonisirea noului arhipăstor al Constantinopolului să fie cât mai fastuoasă. Între episcopii invitaţi se număra şi Teofil al Alexandriei. Când Teofil a aflat de alegerea făcută, s-a arătat furios, dorinţa lui fiind aceea de a-l impune pe scaunul din Constantinopol pe preotul Isidor din eparhia sa. Istoricul Sozomen ne relatează că preotul Isidor se îngrijea la Alexandria de străini şi săraci şi că, în tinereţe, îndeplinise o misiune periculoasă în contul episcopului Teofil. Fiind considerat drept unul dintre oamenii săi cei mai credincioşi, a voit ca la momentul potrivit să-l răsplătească pentru pericolele suportate şi să-l aleagă episcop de Constantinopol. Dar, în cele din urmă, pentru că împotriva lui Teofil se formulaseră mai multe acuzaţii şi pentru ca să nu-l supere pe Eutropiu, Teofil a fost de acord cu alegerea lui Ioan, el fiind şi cel care a oficiat hirotonisirea acestuia. Acest fapt a constituit o umilire a lui Teofil, pe care acesta nu a uitat-o niciodată. În ceea ce priveşte data hirotonisirii Sfântului Ioan sunt unele discrepanţe. Sinaxarul Bisericii din Constantinopol o plasează pe 15 decembrie 397, iar istoricul Socrate, pe 26 februarie 398. Data pe care o furnizează Socrate se pare că e cea exactă şi cei mai autorizaţi cercetători din zilele noastre o acceptă pe aceasta. Când Ioan a fost hirotonisit episcop al Constantinopolului, avea în jur de 50 de ani.
Arhipăstoria Sfântului Ioan Gură de Aur la Constantinopol a fost relativ "scurtă şi agitată", după cum o caracteriza un cunoscut patrolog apusean. Aşa cum remarca şi istoricul nostru bisericesc, Teodor M. Popescu, Sfântul Ioan Gură de Aur a depăşit pe cei din jurul său şi spiritul vremii sale, el însumând în sine nu numai o personalitate excepţională, un mare ierarh, ci chiar o instituţie, un principiu, o mare idee. Ciocnirea dintre idealul evanghelic şi realităţile vieţii omeneşti era obişnuită în opoziţia ce întâmpina creştinismul în lume, dar în arhipăstorirea Sfântului Ioan Gură de Aur ea a fost de o intensitate unică şi zguduitoare. El a luat asupra sa o sarcină care părea multora utopică, a predicat şi a voit pentru toţi creştinii o viaţă morală ideală, a gândit toate în duhul Evangheliei, cu o putere sufletească, o căldură şi o consecvenţă uimitoare, care îi scandalizau pe cei făţarnici şi-i făcea adversari. Cu viziunea sa despre slujirea preoţească, cu conştiinţa de ierarh şi de apostol, de trimis şi slujitor al lui Iisus Hristos, Ioan a predicat şi a dat ca pildă o concepţie şi o viaţă creştină de cel mai înalt nivel moral, într-un complex de împrejurări care îl fac fără asemănare în istoria creştinismului.
În activitatea lui ca arhiepiscop al Constantinopolului, el s-a confruntat cu stări şi evenimente politice, sociale şi morale, invazii ale barbarilor, lupta dintre creştinism şi păgânism, agitaţia adusă de erezii şi schisme, cu măreţia şi decadenţa societăţii din Constantinopol ş.a.m.d. Sfântul Ioan a trăit într-o epocă de mari prefaceri şi de zbucium, de convulsii politice şi religioase, de conflicte şi răsturnări de situaţii, care au lovit Imperiul şi Biserica. Din exterior, Imperiul era atacat de barbari (germani, huni, mauri etc.), pe care bizantinii încercau să-i facă inofensivi şi utili imperiului. Pe plan intern se agitau atât păgânii, care nu se împăcau cu pierderea privilegiilor avute înainte de creştinism, cât şi ereticii, nemulţumiţi de situaţia lor, care deveniseră duşmani atât ai Bisericii, cât şi ai imperiului.
În momentul când Sfântul Ioan îşi începe activitatea ca arhipăstor în capitala imperiului, pericolul barbar constituia şi atunci o problemă serioasă. Imperiul era ameninţat la acea vreme de goţii răzvrătiţi şi prădalnici, împăratul fiind nevoit să accepte anumite condiţii impuse de aceştia la Calcedon, în 399. În Orient, năvala isaurilor şi a altor populaţii africane în mai multe provincii ale Asiei Mici crea o stare de coşmar şi demoraliza populaţia. Invaziile acestor populaţii lăsau în urmă ruine, morţi, foamete, motive care îndemnau populaţia la exoduri. Armata nu era în stare să apere graniţele imperiului de barbarii care năvăleau din exterior, iar în interior bandele de hoţi nu puteau fi ţinute în frâu. Prezenţa mercenarilor barbari în rândul armatei devenea periculoasă, pentru că atunci când lipseau recompensele deveneau turbulenţi. Prezenţa barbarilor în cuprinsul şi în serviciul imperiului complica nu numai situaţia politică, ci şi pe cea religioasă. Barbarii erau mulţi încă păgâni, ori cei care s-au creştinat erau eretici arieni, prea puţini fiind ortodocşi. Acest fapt avea importanţa şi gravitatea sa, dată fiind participarea elementului barbar în viaţa Statului. Interesul Bisericii şi al imperiului de a realiza unitatea de credinţă în folosul lor făcea din prezenţa barbarilor păgâni şi eretici o problemă din cele mai grele. Atât păgânismul, cât şi erezia erau obstacole la acea vreme în ceea ce priveşte unificarea şi pacificarea internă a Imperiului. Ele întreţineau opoziţia religioasă, polemica şi agitaţia.
Cu toate că Biserica era în mare creştere, totuşi ea îşi avea crizele ei, nefiind pe deplin consolidată. Împăratul era într-adevăr creştin, dar nu era tot aparatul de stat, iar populaţia era creştină numai în parte. Marele avânt al creştinismului din sec. IV-V nu însemna victoria deplină asupra păgânismului. Acesta reprezenta încă o mare putere, nu numai prin numărul adepţilor şi templelor lui, ci şi prin calitatea socială a multora dintre ei, prin funcţiile pe care le ocupau în stat. Rezistenţa păgânismului la campania de legi pornită de împărăţii creştini împotriva lui, perseverenţa în credinţele şi practicile idolatriei tradiţionale arată că păgânismul nu numai că nu se dădea bătut, ci voia să se menţină pentru totdeauna şi să reia conducerea politică şi spirituală a lumii de atunci. (va urma)