Am ajuns,  în sfârșit, în micul port Ouranopolis, de unde străjuiește spre golful din Marea Egee vestitul turn bizantin Prosphori. Un port care, din punct de vedere spiritual și religios, are semnificația celor din Portugalia sau Spania, înainte de marea aventură a europenilor de dinaintea descoperirii Lumii Noi.

Atunci navigatorii se îndreptau spre necunoscut cu teama nelămurită în suflet. De aici, pelerinii se îmbarcă cu fețele strălucind de bucurie spre o altă Lume Nouă. De unde nu aduc aur, argint ori mirodenii, ci o aduc pe blânda Maică a  Domnului, zugrăvită pe sute de icoane. Administrativ, portul Ouranopolis este situat pe teritoriul municipalității Stagira - Akanthos. Altădată, acest sat purta chiar numele de Prosphori, după numele celebrului său turn de observare. Și tot așa a fost cunoscut o foarte lungă perioadă de vreme. Abia în l946, în chip minunat, poetic şi evocator a fost rebotezat Ouranopolis după numele unei cetăți antice grecești cu un nume celest Ouranopolis (Ουρανούπολις), adică orașul cerului, pe grecește. Un nume mai potrivit ca acesta nu se putea găsi: de aici se face îmbarcarea spre o minunată împărăție a Cerului de pe pământ. Cetatea cu nume atât de înalt a fost întemeiată în anul 315 î.H. de Alexarchos, fiul lui Antipater, fratele Cassandrei.

Azi, Ouranopolis nu mai este cetate antică. Este o cetate… turistică care înfierbântă imaginația tuturor ortodocșilor și nu numai, fiind punctul de plecare pe mare spre Sfântul Munte Athos. Are o suprafață de circa 100 kmp. și 960 de locuitori. Aproximativ 30.000 de  turiști vizitează în fiecare an inedita Republică Monastică a Muntelui Athos. Ferry-boat-ul, fiind singurul mijloc de acces spre  tărâmul interzis femeilor, ridică ancora în fiecare dimineață, chiar lângă turnul Prosphori și ajunge cam în două ore cu pelerinii la Daphni, portul de primire al Sfântului Munte, situat circa 25 kilometri mai spre sud. Dar să nu uităm și de alte locuri de pelerinaj din Grecia, precum insula Tinos pentru Sfânta Fecioară a Bunei Vestiri, insula Lesbos cu Mânăstirea Sfântului Rafael (unde am fost spre sfârșitul lui august 2001), insula Patmos pentru  Sfântul Evanghelist Ioan, insula Corfu pentru Sfântul Spiridon, Mânăstirile de pe stâncile Meteorei. Ce are deosebit Sfântul Munte Athos în comparație cu celelalte locuri de pelerinaj? Este acropola contemporană a ortodoxiei, a cărei faimă rezultă din ascetism, fermitate și rigoare. Un pol de atracție uluitoare. Dacă prin anii 1970, circa 3.000 de  vizitatori au debarcat în Muntele Sfânt, în anul 1992, în jur de 40.000 de turiști au respirat aerul tare al Athonului orthodox. Și numărul de vizitatori se menține mare și constant, în ciuda restricționărilor impuse. Tentația fructului oprit  nu a încetat de la ademenirea Evei în grădina raiului și până în zilele noastre.

Memento antic

Valurile de refugiați care au asediat și mai asediază țărmurile elene prin insula Lesbos și alte câteva insule aproape de granițele Turciei mă duce cu gândul la o repetare a invaziei perșilor, veniți din adâncurile Asiei. La numai câțiva kilometri spre nord - vest de portul Ouranopolis, între satele Nea Roda și Tripiti,  în vremuri imemoriale, armata numeroasă și amenințătoare a lui Xerxes I a săpat un canal (denumit și acum canalul lui Xerxes), cu scopul strategic de a  străpunge istmul, dar și de a proteja vasele de temutele furtuni de pe lângă Muntele Athos. Pe timpul războaielor dintre greci și persani, istoricul grec  Herodot dă o cifră de-a dreptul fabuloasă armatei invadatoare: 2.641.610 de oameni, cifră pe care un anume Ctesias, fost medic la curtea urmașilor lui Xerxes, a redus-o la 800.000 de oameni. Oricum, o armată uriașă care urma să șteargă Hellada de pe fața pământului. Xerxes a pornit în expediție în primăvara anului 480 î.Hr., a traversat Hellespontul pe un pod de vase și, sprijinit de o flotă puternică, a coborât spre Grecia prin Tracia și prin Macedonia. Grecii au încercat în zadar să stăvilească înspăimântătorul tăvălug asiatic la intrarea în Tessalia. Atunci s-au retras în spatele Termopilelor, unde l-au lăsat pe regele Leonidas în fruntea unei trupe mici, care a rezistat eroic invadatorilor.

Canalul săpat de armata persană în nordul istmului care adăpostește Sfântul Munte Athos se poate vedea și azi. Este, indubitabil, o lucrare timpurie de geniu militar executată încă din secolul al V-lea î.Hr., în timpul celui de-al doilea război greco-persan, mai precis în anul 480 î.Hr.  Din satul Tripiti din apropiere, un alt ferry-boat  pleacă regulat spre insula Ammoliani, singura insulă a ținutului calcidic, aflată în largul coastelor portului Ouranopoli.

La Ouranopolis se poate obține de la autoritățile monastice actul denumit Diamonitirion, care atestă permisiunea de acces pe Sfântul Munte și de cazare în mănăstirile de acolo, pe toată  durata pelerinajului. Un acces pe cale obișnuită, terestră, spre teritoriul Republicii Autonome a Sfântului Munte nu este permis.  Doar ferry-boat-ul este unicul mijloc de a debarca în republica athonită. În acest binecuvântat scop, în fiecare dimineață, din port, de lângă cheiul aflat lângă turnul bizantin Prosphori, datând din secolul al XII-lea, pornește râvnita corabie și face circa două ore pentru a ajunge la Dafni, portul Sfântului Munte, situat la vreo 25 km. mai la sud. Ouranopolis este ultima localitate înainte de frontiera cu teritoriul autonom al Muntelui Athos. Din același port, pleacă, de două, trei ori pe zi, vapoare de croazieră cu alți  pelerini - turiști, între care și femei și  care pot înconjura întreaga peninsulă Athos, de la distanța de aproximativ 500 de metri. Croaziera durează cam patru ore și costă în jur de 15 euro de persoană.

Un paşaport special şi o dilemă

Cei mai fericiți dintre noi că am ajuns cu bine la Ouranopolis au fost… șoferii. Au găsit loc  de parcare chiar lângă hotelul Athos unde urma să ne odihnim înainte de marele eveniment. În noaptea de 5 spre 6 octombrie 2015 am dormit într-o cameră cu două paturi a acestui hotel destul de modest, dar atât de dorit. Înainte de a adormi, i-am destăinuit părintelui Ambrozie păcatul de a… sforăi. Nu –i nimic, sunt obișnuit, am eu antidotul meu, m-a liniștit conducătorul expediției noastre creștinești. Și a scos cu un aer triumfător din buzunar o cutiuță cu două dopuri elastice, care se mulează perfect după interioarele urechilor și care îl vor scuti de oricare zgomot. După rugăciune, am dormit dus. Dimineața, părintele mi-a adus Diamonitirionul, pașaportul duhovnicesc special pentru a putea intra în mica Republică monastică. Am luat foaia de hârtie aurie scrisă în întregime în grecește din mâinile călugărului cu sentimentul de ușurare al unui condamnat care primește un neobișnuit decret de grațiere. I-am mărturisit părintelui că e posibil să dau viitorului meu volum de sonete religioase despre Sfântul Munte Athos chiar Diamonitirion.  Ar fi un titlu bun, dar ar trebui explicat, a replicat scurt monahul care a ieșit apoi pe ușă să trezească pe toți pelerinii. Ca orice bihorean autentic și care se respectă, am adus cu mine nițică pălincă. Înainte de îmbarcare spre Sfântul Munte am trăit o scurtă, dar intensă  dilemă: să duc pălinca cu mine sau nu în Sfântul Munte?  Mi se părea o împietate să dețin udătura cea tare chiar spre monastica, severa republică, care m-a obsedat în chip fericit de o bună bucată de vreme. Pe de altă parte, unii părinți din grup care au mai fost la mânăstirile athonite, mi-au relatat pe drum  că vom fi serviți la masă de către călugări cu băutura denumită ouzo. Deci, ce ar trebui să fac? Fă ce crezi că e mai bine, am auzit parcă o voce interioară. Și am făcut ce am crezut eu că e mai bine. Adică, nu am mai dus pălinca cu mine în Muntele Athos… Un călugar grec de pe Sfântul Munte ar fi spus despre mine că am făcut acest gest într-un moment inspirat  al vieții mele în care am fost cuprins de pneumasophia (duhul înțelepciunii) într-o  clipă de ananghe, care pe grecește înseamnă  necesitate, de unde derivă  și cuvântul  nostru  ananghie… Deci, citiți aceste rânduri, și voi, cârtitori și partizani fără de minte ai unui globalism totalitar și care vreți să scoateți istoria, religia, latina și greaca din școlile românești… De ce nu ne scoateți atunci și sufletul din vremelnicul trup?

Pe cheiul din apropierea turnului Prosphori  s-au adunat unul câte unul pelerinii. Pe unii  îi înconvoaie greutatea ranițelor din spate. Eu am dus doar geanta ușoară   cu curele în care în Oradea îmi duc laptopul. În ea mi-am pus doar niște  schimburi de haine, câteva bloc-notesuri, tartinele făcute de soția mea și patrusprezece mere. Înainte de a ne îmbarca am cumpărat câteva lucrușoare: mici steaguri alb-albastre grecești și steaguri aurii ale Muntelui Athos. La o masă aflată lângă un bar am băut o cafea cu finul meu, avocat și mediator Vasile Baba. Lângă masa de unde ne-am ridicat, câțiva turiști străini se delectau pe-ndelete cu bere Mythos. Să se fi întins mitul berii  nordicilor europeni până la frontierele Sfântului Munte Athos?  Când ne ridicăm să plecăm spre debarcader, vedem cum fetișcana de la cafenea fuge după mine cu bonul în mână, rugându –mă în limba engleză să îl iau cu mine.  Îmi vine să surâd, pentru că îmi aduc aminte cum în anul 200l,  pe insula Lesbos nu am primit un bon de nicăieri. Nici de la magazine și nici de la restaurant. Singurul loc unde am  primit chitanță a fost banca, atunci când schimbam puținii mei dolari pe drahmele cu chipuri ilustre din istoria Helladei. Acum grecii s-au speriat rău de amenințările UE și ale propriului guvern în legătură cu respectarea obligației de a plăti impozite și taxe… Dinspre largul la fel de albastru ca al cerului, spre cheiul orașului cerului, vine ca o binecuvântare ferry-boat-ul atât de mult visat și așteptat. Care  crește, crește, crește pe măsură ce se apropie de noi  încât acum îi pot citi numele:   Ἄξιον ἐστίν ( Axion Estin)…

(Va urma)