Luni, 29 septembrie, publicul orădean a vizionat o formulă teatrală "contondentă" - adică făţiş-bizară, dar şi acut neliniştitoare, în acelaşi timp, prilejuită de piesa "Gândacii", de Stanislaw I. Witkiewicz, prezentată de Teatrul "Radu Stanca", din Sibiu, adaptare scenică de Tompa Gabor şi Iosif Herţea, în regia iconoclastului şi surprinzătorului Tompa Gabor. Că acest director de scenă are afinităţi cu alţi congeneri - de talia unor Măniuţiu, Dabija sau Frunză - cei (a)vizaţi (şi nu numai) ştiau mai demult. Montările de până acum au fost, majoritatea, evenimente teatrale premiate, comentate etc. De această dată, "Gândacii" lui Witkiewicz au căzut... pradă unei viziuni scenice originale (dar nu cu orice preţ), de-a dreptul eclatantă pentru unii, excesiv provocatoare pentru alţii. Că au existat şi câţiva snobi strâmbăcioşi din nas nu-i nici o mirare, ba dimpotrivă. Cert este că modalitatea de abordare tematică aminteşte - într-o oarecare măsură - de piesa care a deschis Festivalul, "Exact în acelaşi timp", de Gellu Naum. Oricum, şi "Gândacii" a ieşit tot de sub "mantaua" unui suprarealism "energizat" din plin de curenţii de adâncime ai absurdului vehement, ontologic traumatizant, al unor Kafka sau E. Ionesco. Vedeta acestui tip de spectacol a fost mişcarea scenică, mimica şi gestica abrupte, imprevizibile, coroborate cu expresivitatea fondului muzical, pe alocuri forţat-moderniste, dar şi cu artificii scenografice deosebit de funcţionale. Toate acestea au indus privitorului terifiantul sentiment al ameninţării, "degenerând" într-o spaimă lichefiată, parcă, în picuri ce curentează aerul respirat. Iminenta invazie a gândacilor şi carcalacilor, pe care nici regele nu era în măsură să o contracareze, provoacă o adevărată mecanică furibundă a comunităţii, în care indivizii par nişte marionete, roboţi ori păpuşi cu chei stricate, prăbuşindu-se uneori în stereotipii încremenite. Spectrul războiului duce la o adevărată bufoniadă generalizată, în care însuşi regele suflă-n baloane de săpun, se-ntoarce cu dosul la supuşii săi, ba chiar pare să se fi instaurat un fel de "dictatură" a spiriduşilor. În final, băieţelul care cânta la pian la începutul piesei - şi la care se zgâia stupefiat un domn -, pleacă într-o tristă şi resemnată comuniune spre ceva, spre undeva, spre un teritoriu, poate, al revelaţiilor superstabile şi-al întâmplărilor fireşti. (N-am pus puncte de suspensie, ca să nu provoace "sughiţuri provinciale" unor... punctuali vânători de "tragisme în marginea penibilului".) A fost - "Gândacii" - un spectacol bun, cu o distribuţie de 24 de suflete vibrante şi... absurd-mişcătoare.