Cum trebuie să fi arătat totuşi biserica mănăstirii catolice de la Oradea? În Occident suntem în plin stil romanic, cu construcții masive din piatră, la care pereții preluau tensiunile din înalt. Tavanul era, cel mai probabil, din lemn, împodobit de obicei cu o sofisticată pictură. De multe ori, tavanul chiar nu exista, lăsând descoperit ochilor direct tavanul, tot din lemn.

Marea inovație pe care o aduce romanicul este sistemul de boltire, care permite un tavan din piatră sau cărămidă, eliminând mare parte din riscul de incendiu și creând o sonoritate aparte pentru cântecele religioase. Dar această inovație apare pe la 1080, mult prea aproape de edificarea bisericii orădene, pentru a mai putea fi luată în considerare. Cel mai probabil avem de-a face deci cu o biserică romanică la care, deasupra navei principale, tavanul și acoperișul erau din lemn. Era o biserică de mărime cel mult medie, după standardele occidentale cu care ne-am obişnuit, dar fără-ndoială că era cea mai mare clădire din această parte a regatului Ungariei, foarte sărac încă în clădiri trainice şi semnificative. Deşi înfăţişată, în desen, relativ târziu, în „Cronica Pictată de la Viena", este posibil ca biserica regelui Ladislau să fi arătat chiar aşa ca acolo: clădire de tip romanic, cu o navă centrală şi două laterale, cu absidă semicirculară şi patru turnuri laterale. Întâlnim acest model cu patru turnuri mai ales în lumea germană, remarcabilă fiind Catedrala Imperială de la Bamberg. Aceasta era în plin proces de reconstrucţie, după un incendiu nemilos, când la Oradea se construia biserica regelui Ladislau.

Constructorii veneau din zone urbanizate, în nordul Italiei, în ciuda năvălirilor barbare ce au distrus Imperiul Roman, oraşele păstrându-se, chiar dacă la dimensiuni mult reduse faţă de mândra perioadă romană. După anul 1000, reîncepe o dezvoltare urbană în Europa, iar în Ungaria purtătorii acestui gen de locuire sunt coloniştii germani, meşterii, neguţătorii şi prelaţii italieni. Şi dacă, într-adevăr, mănăstirea de la Oradea a fost făcută de meşterii din Italia, înseamnă că au venit pe aceste locuri cu întreg sistemul după ei, nu doar cu know-how-ul cum s-ar zice azi. Mâna de lucru locală era folosită doar la cele mai necalificate necesităţi, ei intrând în categoria salahorilor (muncitorilor), în rest echipa de constructori făcând totul, sub supravegherea unui şef de şantier, architect sau chiar a episcopului beneficiar. Managementul de tip urban, medieval, ajungea deci la Oradea chiar de la începutul ei ca localitate. Organizarea şantierului, a căilor de acces, a podurilor şi podeţelor necesare peste atâtea braţe de apă, a transportului şi finisării pietrei, a lucrărilor de tâmplărie precum schelele, macaralele și cofrajele, construirea caselor şi dependinţelor necesare locuirii unei mănăstiri, dar şi a celor pentru meşterii veniţi de departe, a cărămidăriilor necesare în acest scop, toate se constituiau într-un sistem complex, cum nu se mai văzuse în zonă vreodată. Zidurile ce înconjurau mănăstirea la final, absolut fireşti după recenta năvălire cumană prin aceste locuri, făcea din aşezământul religios un loc de refugiu pentru locuitorii aşezărilor din apropiere, unele dintre aceste colonii apărând chiar cu ocazia efortului constructiv necesar ridicării mănăstirii ori graţie micii industrii medievale pe care mănăstirea o reprezenta în sine.

La ridicarea aşezământului, în afară de architect, participau o serie de meşteri specializaţi, precum dulgheri, cioplitorii de piatră, zidari, fierari, căruţaşi, tăbăcari, contabili, desenatori, sculptori, sticlari, bucătari, croitori, la aceştia adăugându-se salahorii, recrutaţi dintre localnicii săraci, dintre şerbii fugiţi de pe moşii, dintre tinerii fugiţi de acasă în căutare de aventură. Deşi făceau muncile cele mai solicitante fizic, ei aveau cale liberă la ascensiunea profesională, „furând" meseria de la meşterii care-i angajau.

O astfel de acțiune nu numai că necesita un proces de organizare laborios, ci și costa foarte mult, aspect de care trebuie să se fi îngrijit însuși regale. În ceea ce privește prețioasa piatră de construcție, iată ce aflăm de costuri, de la Jean Gimpel (Constructorii goticului, Editura Meridiane, București, 1981), un specialist pentru acest segment al evului mediu occidental: „Prețul transportului de piatră era atât de ridicat în evul mediu încât devenea important de a degroșa piatra în carieră. Se evaluează, în adevăr, că prețul transportului unei căruțe cu piatră de la carieră la șantier, aflat la o depărtare de 18 kilometri, echivala cu prețul pietrei cumpărate în carieră. Responsabilul unui șantier trimitea deci pe cioplitorii de piatră să le degroșeze în carieră (blocurile de piatră - n.n.), în conformitate cu dimensiunile date".

Piatra necesară bisericii din Oradea nu se ştie exact de unde a fost adusă, nu orice piatră având duritatea necesară pentru a întemeia pereţi sau piramide! Unele presupuneri merg chiar spre zona Clujului, de unde doar pe cale fluvială ar fi meritat transportul. Studii geologice actuale, pe care însă nu le putem cita, susţin că piatra din dealul de peste Crişul Repede, al Ciupercii, cum e el cunoscut azi, ar dispune şi de piatra cea bună, în afară de cea slabă. Nu avem dovezi că şi cei de atunci descoperiseră acest lucru...

Aşa cum spuneam deja, nu ştim nici în cât timp s-a terminat construcţia mănăstirii şi cât de mare era ca întindere în prima ei fază. Ea încăpea, cu zidurile de apărare cu tot, în actuala cetate din centrul Oradiei, cetate care, la rândul ei, a înglobat-o pe cea dinaintea ei, făcută după distrugerea mongolă din 1241-42. O scurtă apreciere a bisericii aşezământului ne parvine abia din secolul al XIV-lea. În „Statutele Capitlului de la Oradea" se spune despre creaţia Sfântului Ladislau, cu prilejul demolării ei: „şi era acea biserică din zidirea ei veche destul de arătoasă". Dacă, la o distanţă de peste 250 de ani de la ridicare, când occidentul european avea deja grandioasele catedrale gotice, biserica mai putea fi catalogată destul de arătoasă, înseamnă că atunci când a fost gata, în secolul al XI-lea, avea o mărime nemaiîntâlnită în această parte a regatului ungar. Nouă, azi, ne-ar părea mică şi neimpresionantă, într-o lume în care betonul armat cu oţel a umplut lumea de clădiri imense...

În ceea ce-l priveşte pe episcopul Syxtus, primul autentificat de o dovadă scrisă contemporană cu el, se cuvine să precizăm că, în vechile izvoare scrise istorice, precum „Statutele Capitlului de Oradea" (1374/75), „Chronica Hungarorum" (1486) a lui Thuróczy János, „Tripartitul lui Werboczi" (1517) şi „Codex Batthyaneum" se spune că primul episcop de Oradea ar fi fost Coloman Cărturarul, ajuns rege al Ungariei (1095-1116) după Ladislau, căruia îi era văr. Din cauza inexactităților - de pildă nu apare numele lui Syxtus - istoricii nu sunt siguri de informaţia sus-amintită însă ea nu poate fi trecută cu vederea; un episcop de Oradea, din timpul vieţii fondatorului aşezământului, fiind mai mult decât plauzibil. Din „Statute" mai ştim că Ştefan al II-lea (1116-1131), fiul lui Coloman, a fost îngropat la Oradea (devenind al doilea rege îngropat aici, după Ladislau I), ceea ce pare a fi un bun indiciu al legăturii răposatului Coloman cu Oradea şi al ecoului acestui fapt asupra fiului.

Reînhumarea osemintelor regelui Ladislau - aduse la Oradea, de la Somogyvár, chiar de către regale Ştefan al II-lea (1116 - 1131), vezi Nota din final - şi cultul din jurul său, sprijinit de papa de la Roma, cresc considerabil prestigiul locului, iar pelerinajul intens la mormântul regelui-sfânt, căruia i se atribuiau calităţi miraculoase, tămăduitoare, dezvoltă economia locală şi urbanizarea. Desigur, la tămăduirea pelerinilor suferinzi trebuie să fi contribuit şi cunoscutele thermae Varadiensis sau Băile Episcopeşti ori Băile Sfântul Ladislau, cum se mai numeau Băile 1 Mai de azi. Pentru buna deservire a numeroşilor pelerini a crescut numărul călugărilor catolici. Prin urmare, şi-au făcut apariţia aici călugării benedictini, premonstratenşi şi ioaniţi. Ştefan al II-lea a fost înmormântat în biserica premonstratenşilor, călugări aduşi de acest rege de la Prémontré (nordul Franţei) la Oradea. Prepozitura lor orădeană, având hramul Sfântului Ştefan, va deveni „matra tuturor celorlalte filiale de pe teritoriul Ungariei" (Liviu Borcea în Istoria oraşului Oradea). Prestigiul ei mare este demonstrat şi prin faptul că era loc de adeverire (loca credibilia), adică loc de emitere, copiere şi păstrare a documentelor întocmite de capelani.

În anul 2007, un grup de arheologi aflaţi sub coordonarea lui Adrian Andrei Rusu, cercetător în cadrul Institutului de Arheologie din Cluj-Napoca, a descoperit locul în care au fost ţinute moaştele Sfântului Ladislau, confirmând astfel povestea întemeierii Oradiei de către acest rege. Masivele săpături din ultimii ani au confirmat cu brio existenţa vechilor biserici, sub actualul Palat Princiar din vremea Reformei, dovedindu-se astfel corectitudinea informaţiilor scrise, relativ târzii, despre fondare!

ÎncheiereBiserica Catolică ajunge în Oradea la sfârșitul secolului al XI-lea, la circa 9 decenii de la declanșarea creștinării în rit apusean, hotărâtă de regele Ștefan I al Ungariei în anul 1000. Evenimentul este în întregime opera regelui Ladislau I, care, inițial, întemeiază o mănăstire, după care aici e mutată și Episcopia de la Biharea. Biserica Catolică ajunge deci să fie prezentă la Oradea cu ambele sale forme de organizare, Capitlul și Episcopia, ceea ce însemna un aport foarte mare de oameni pregătiți, cunoscători ai literelor, aflați în concurență unii cu alții. Ei veneau din Occident, aducând aici cele mai noi tehnologii, idei, mode și strategii de dezvoltare. Urbanizarea, aproape inexistentă în Ungaria pe atunci, a fost provocată la Oradea de Biserică și de poziția ei economică de mare proprietar al locului într-o zonă strategică. Dispunând de suportul moral al susţinerii regale, Biserica Catolică devine stăpâna absolută a locului pentru circa o jumătate de mileniu, condiţionând întreaga dezvoltare economică şi spirituală a zonei. Ea îşi va crea şi întreţine propriul corp de oaste, numit banderie, cu care va participa la numeroase bătălii alături de regii Ungariei, inclusiv la Mohács. Nu este deci o exagerare să spunem că Oradea este primul oraș medieval nou înființat, de pe teritoriul României de azi, al cărui statut urban trebuie să fi devenit evident încă din secolul al XII-lea. Putem spune, fără rezerve, că Biserica Catolică este cea care a întemeiat de fapt orașul, numele lui fiind chiar cel al așezământului mănăstiresc inițial, fondat de regele Ladislau I.

Doru SICOE

Nota - Fodor József, vicarul general al Episcopiei Romano-Catolice de Oradea Mare, susţine anul 1116, în Istoria oraşului Oradea, ediţia a II-a, capitolul Biserica Romano-Catolică, p. 447. Contrar acestei date, apreciate de mulţi istorici ca prea timpurie, istoricul Liviu Borcea susţine însă cea mai târzie dată posibilă, în aceeaşi carte, adică anul 1135 - Istoria oraşului Oradea, ediţia a II-a, p.87. În raţionamentul său, aparent logic, el a uitat se pare că Ladislau I a fost sanctificat abia la 97 de ani după moartea sa, în urma unei croiri a statutului de sfânt catolic.