Se află în plină desfăşurare cel mai important spectacol al lumii în care trăim şi, timp de aproape o lună de zile, o planetă întreagă îşi uită problemele, conectându-se la frumuseţea întrecerii fotbalistice. Inevitabil, se nasc paralele între această perioadă de frenezie şi uitare întru fair play şi restul vieţii noastre. Absenţi de la Mondiale, noi, românii, avem prilejul să ne privim în oglinda vremii şi să încercăm să ne înţelegem condiţia. Parcă mai ieri, un popor întreg trăia din plin bucuria victoriilor Naţionalei conduse de căpitanul Hagi. Sute de mii de oameni sărbătoreau pe străzi triumfurile de la cele trei ediţii consecutive ale Cupei Mondiale, la care am participat în anii 1990. Victoriile acelea au devenit istorie şi sunt, peste timp, repere dătătoare de nostalgii şi de speranţe pentru o ţară ce împărtăşeşte condiţia reprezentativei sale de fotbal. Anii 1990 au fost ai speranţelor - unele, puţine ce-i drept, împlinite, altele pierdute pe drumul haotic pe care pornisem. Ne simţeam, graţie suflului de libertate al începuturilor democraţiei, parte importantă a lumii civilizate. Iar fotbalul ne-a ajutat să ne depăşim, uneori, complexele şi să fim egali sau superiori mai-marilor spre ale căror poziţii privisem atâta amar de vreme cu jind. Era, atunci, un timp al optimismului general şi al speranţei că visul normalităţii e realizabil. Pro-iliescieni sau adepţi ai Opoziţiei, românii îşi mai credeau liderii de opinie şi erau, încă, dispuşi să meargă pe mâna lor până în pânzele albe. Şi greutăţile economice îşi aveau sorocul lor, văzut ca fiind mult mai aproape decât au dovedit-o anii ce-au venit. Apoi, stranie coincidenţă, în vreme ce câte unul din componenţii echipei de aur îşi punea ghetele în cui, se mai năruia o iluzie a vieţii de zi cu zi. Până când ne-am trezit şi-n afara elitei fotbalistice, şi la periferia lumii spre care tindeam. Acum, stăm în faţa televizoarelor, ne împărtăşim din patima fotbalului adevărat, dar nu e unul pe care să nu-l încerce tristeţea că nu suntem acolo. Ne resemnăm să jucăm în pseudo-turnee de pregătire a celorlalţi. Suntem sparring partneri şi atât. Ne-a rămas un campionat al cărui final dă măsura a ceea ce-am ajuns. Jucători care nu ştiu să piardă şi suporteri care nu ştiu să se bucure. Să nu învârtim cuţitul de tot în rană şi să trecem peste nemernicia situaţiei în care, pe plan local, suntem pe punctul de a rata prezenţa în prima divizie a vreuneia din cele două echipe bihorene, aflate atât de aproape de realizarea acestui obiectiv. Până şi fotbalul şi-a pierdut, la noi, inocenţa, el, Templul de refugiu al ultimelor speranţe. Rămâne, în schimb, lăţindu-se grotesc, urâţenia tranzacţiilor pe faţă, a agresivităţii de pe ecrane şi din tribune şi, nu în ultimul rând, urâţenia nepăsării. Între timp, ne-am schimbat conducătorii cu tot mai multă lehamite şi, ca răspuns la neruşinarea lor de a-şi da arama pe faţă cu o nonşalanţă paralizantă, am ales soluţia nepăsării. Singura cale morală, de altfel, pe care o aveam la îndemână, dar şi cea mai păguboasă. Mizăm pe o carte moartă şi, deşi conştienţi de acest lucru, ne complacem în absenţă. Oricât am mai spera, Ei nu vor face niciodată pasul înapoi. Ei joacă la ofsaid şi câştigă, pentru că au învăţat, în toate, să cumpere arbitrii, să măsluiască meciurile şi să mintă publicul. Un popor absent se întoarce la televizoare să-şi ia doza de anestezic şi să uite că fiecare meci care trece fără noi în teren înseamnă încă un pariu pierdut. Pariul cu viaţa noastră. Precum în fotbal, aşa şi-n celelalte…