Acest sat, în care îmi petrec, în fiecare an, o parte din vacanţele şcolare, la bunicii dinspre tată, este aşezat în Depresiunea Beiuşului. Istoria lui se pierde în negura vremurilor în colbul documentelor.

Şederea acestui sfârşit de săptămână aici, mi-a inspirat câteva gânduri legate de cucerirea satului de către mirifica toamnă. Cum cobori Dealul Bitii, pe drumul proaspăt asfaltat ce şerpuieşte prin pădure, te cufunzi, parcă, într-o lume de basm. Copacii, îmbrăcaţi în straie de lumină şi culoare, îmbie la meditaţie, iar sub picioare, frunzele formează un covor multicolor, ce aduce aminte de Împăraţi şi Ilene Cosânzene. În sat e forfotă mare. Truditorii pământului aleargă să strângă roadele acestei toamne. Pe semne că munca lor nu a fost zadarnică. Dumnezeu a ţinut cu ei şi cu efortul lor. Este recoltă din belşug. Peste tot te întâmpină carele "burduşite" cu porumb şi dovleci, coborând de pe dealuri spre vatra satului. E rod bogat, dar nu căzut din nori, ci datorat muncii de zi lumină a acestor oameni. Aceşti vieţuitori, nici noaptea nu dorm de gândul, cum o fi vremea mâine, o să poată recolta, ara sau semăna şi câte alte planuri nu încap în mintea lor. La Prisaca Beiuşului, grâul îşi primeşte botezul. Înainte de a fi pus sub brazdă, bătrânii toarnă peste el apă sfinţită, flori de busuioc şi fac semnul crucii spunând: "fă-l Doamne frumos şi curat". Dinspre văi, se aud îndemnuri către animalele înhămate la pluguri şi grape. Un miros de pământ proaspăt arat te îmbie peste tot. Aici, aşa cum spune poetul, "dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut". La Prisaca Beiuşului este toamnă. În depărtare, un lătrat de câine dă de ştire, lăsarea serii. La "cina cea de taină" ţăranii îşi deapănă întâmplări şi fac planuri pentru ziua de mâine.
"Uite e seară, observă poetul, Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată".