O dată cu trecerea peste marea încercare a examenului de capacitate şi de sufocanta birocraţie tehnologizată din ţara noastră, eşti elev la liceu. Te întâmpină o poartă mare, sumbră, spre o nouă viaţă, o altă cale de urmat. Te trezeşti singur, timid şi neajutorat într-o îmbulzeală nedefinită. Apoi emoţia întâlniri cu colegii - nişte marionete. Tu te comporţi la fel. Profesorii, sfidători, dau dovadă de bunăvoinţă şi depun efortul în a reţine nume, feţe noi şi a îndruma câţiva bobocei dezorientaţi. Scenariu de film animat, nu? Clişee... Eu, nici acum, după patru ani petrecuţi cu aceleaşi 26 de persoane, nu-mi îndrăgesc colegii. Iar profesorii acum devin absurzi şi ridicoli în încercările, oarecum zadarnice, de a ne încuraja şi susţine pe ultima sută de metri, cum se spune, dar nu-mi pasă, mi-am găsit un locşor al meu şi prieteni adevăraţi cu care am parte de cele mai mari nebunii, în cele din urmă, în aşa ceva constă farmecul orelor şi al catalogului. Liceul e raiul pe pământ atâta timp cât te poţi scuti de un extemporal, de răspunsurile orale şi de temele la mate şi poţi chiuli, de altfel, motivat, pentru că, nu-i aşa, faci parte din Consiliul elevilor sau din organizarea vreunui bal sau, mai ştii ce proiect sau pur şi simplu, eşti un bolnăvior de o zi. Recunosc, am făcut de toate şi pe deasupra mi-au plăcut la nebunie, am avut parte de cele mai amuzante şi remarcabile situaţii din viaţa mea, asta ca să nu mai vorbim de excursii şi tabără la mare! În rolul Sf. Petru am avut-o pe doamna dirigintă, Popescu Elena, careia îi mulţumesc că m-a suportat! În rolurile altor sfinţi şi arhangheli au jucat doamna Scarlat Alice, care a ştiut să aibă grijă de sufleţelul meu, domnul Bozga Gavril, care a ştiut să facă matematică pe înţelesul meu, doamna Koteles Maria, căreia îi datorez talentul şi expresivitatea în scris. Dar cel mai important, domnul Blage Virgil a fost cel care m-a "mântuit"! Cum spunea Bacovia, "şi mintea mă doare". De fapt, aşa este cel mai uşor şi cel mai elegant să mulţumeşti pentru că tot ceea ce a fost urât, greu şi cazurile disperate se uită. Liceul poate fi "cimitir al tinereţii" doar dacă nu eşti în stare să te bucuri de viaţă şi de fiecare moment special pe care ţi-l poate oferi viaţa de licean! Ultimul an de liceu, emoţia împlinirii, regretul despărţirii şi teama de un alt nou început, dar după cum zicem noi, e "fain" să fii a XII - a. De ce? Pentru că aici se termină totul şi tot ceea ce contează e ceea cu ce te-ai ales în patru ani de trăit "abrambura" pe lumea aceasta: ai prieteni, ai reuşit să îţi formezi un caracter puternic, ştii să te afirmi, reuşeşti să te remarci prin ce ştii, ce poţi şi ce ai făcut până acum. Putem, oare, să ieşim pe poarta larg deschisă a liceului mândri de noi şi absolut pregătiţi pentru o lume mult mai crudă şi reticentă faţa de proaspeţii absolvenţi ai învăţământului preuniversitar? Sună a limbaj de lemn şi e, poate, exagerat, dar gândiţi-vă, de fapt, ce suntem când terminăm liceul şi treceţi peste superficialitatea abordării liceului ca o viaţă mondenă (cu etaloane şi mari pretenţii de primadone) şi trăiţi fiecare minut interminabil de la ora celui mai dezagreabil profesor ca şi cum ar fi ultima şi faceţi haz de necaz, bucuraţi-vă de viaţă, de voi şi de bucuriile altora!