În august 1919, Armata română a salvat Ungaria de comunism Aşa cum bine se cunoaşte în prezent, după lovitura de stat din octombrie 1917 din Rusia, V. I. Lenin, a depus, în următorii trei ani, toate eforturile pentru ca, pe fondul mizeriei, dezordinii şi lipsurilor ce au marcat în special popoarele fostelor Puteri Centrale, să se declanşeze revoluţia comunistă mondială. În acest scop, are loc la Moscova, în zilele de 2 - 6 martie 1919, Congresul I al Internaţionalei Comuniste, care stabilea ca toate partidele comuniste să fie subordonate Moscovei şi urmau să depună toate eforturile pentru declanşarea revoluţiilor comuniste şi a unor lovituri de stat. Faţă în faţă cu diversiunea comunistă Romania, care reuşise să îşi desăvârşească unitatea naţională încă de la început, s-a dovedit a fi avangarda salvării sistemului democratic european. Astfel, România a fost obligată să facă faţă diversiunii comuniste din 13 decembrie 1918, să dezarmeze trupele ruseşti dezorganizate, în număr de aproape un milion, şi să le evacueze, fără incidente majore şi cu un număr cât mai mic de victime, peste Nistru. În anul 1919, România era ameninţată şi din est şi din vest de pericolul bolşevic. Astfel, Rusia Sovietică n-a recunoscut unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. La aceasta se adăuga dorinţa Ungariei de reanexare a Transilvaniei, conform unui aşa-zis drept "istoric" (ungurii au sosit prin secolul IX în Europa şi au intrat cu multa dificultate în Transilvania tocmai în secolul al XI-lea. Ce drept istoric or fi având…??). La 21 martie 1919, Consiliul Muncitorilor şi Soldaţilor din Budapesta a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor, care avea să dureze circa 133 de zile, avându-l în frunte pe bolşevicul Bela Kun. Acesta, la 25 martie, a creat Armata Roşie Ungară; la 26 martie se naţionalizează toate întreprinderile din industria mineritului şi a transporturilor cu peste 20 de salariaţi; la 3 aprilie 1919, se naţionalizează proprietăţile funciare de peste 57 de ha. Totodată, Ungaria bolşevică a recurs la forţa armată pentru reanexarea Transilvaniei la Ungaria, ca şi a celorlalte părţi ale fostului regat maghiar, nerecunoscând dreptul popoarelor la autodeterminare, aşa cum fals a proclamat şi Lenin, care făcuse din Internaţionala Comunistă un promotor al politicii sale curat imperialiste. Politica şovăielnică a marilor puteri După decretarea stării de mobilizare a tuturor bărbaţilor între 16 şi 42 de ani, Ungaria bolşevică atacă România şi Cehoslovacia. Armata română era obligată să se apere pe un front de peste 1000 de km, întins din Banat până la Cernăuţi, situaţie foarte grea, determinată de efectivele diminuate de război şi de dotarea sa mult încetinită de izolarea României de ţările democrate. Astfel, în martie 1919, în urma unui schimb de telegrame între guvernele Rusiei Sovietice şi Ungariei Sovietice, statul major al Armatei roşii ucrainene a planificat operaţiuni ofensive pe două direcţii. Conform planurilor, prima armată sovietică ucraineană trebuia să dea lovitura prin Bucovina, pentru legarea directă cu Armata roşie ungară, iar a doua trebuia ca, împreună cu voluntarii internaţionalişti, să pornească o ofensivă pentru ruperea poziţiilor forţelor Armatei române în zona Basarabiei şi încercuirea lor lângă Nistru. Unirea de la Alba Iulia era pusă în pericol. Ionel Brătianu arăta la şedinţa Consiliului Suprem din 25 martie 1919, de la Paris, că Anglia îşi atinsese interesele, iar preşedintele S.U.A., Wilson, declara că nu şi-a definit poziţia faţă de regimul de la Budapesta. Această politică şovăielnică a marilor puteri a încurajat acţiunile bolşevicilor maghiari şi ruşi, ba încă la 16 iunie 1919, conform unui plan bine coordonat de Moscova la Presov, se proclamă Republica Sovietică Slovacă, în urma unui atac împotriva trupelor statului Cehoslovac din Slovacia din 28 martie 1919, cu scopul de a realiza contactul cu Armata roşie. Treceţi batalioane române Carpaţii! În această situaţie, mai ales că rapoartele militare venite de pe frontiera Nistrului indicau serioase pregătiri militare, guvernul român a întrerupt tratativele cu guvernul lui Bela Kun. În noaptea de 15 spre 16 aprilie, Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacă posturile înaintate ale armatei române la Ciucea şi Tigani. Generalul Gheorghe Mărdărescu, care, alături de generalul Traian Moşoiu, a condus Armata română pe acest front, arătă că se impune ca prim obiectiv ofensiva totală pentru a depăşi Munţii Apuseni şi a atinge chiar cursul Tisei, care reprezenta un aliniament mai favorabil din punct de vedere militar. La 16 aprilie contraofensiva română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia stabilită. Acţiunea Armatei române a fost salutată cu multă bucurie de populaţia din zonele ocupate. Astfel, la Oradea, români, unguri, germani, slovaci "întâmpină pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie în limba proprie", aşa cum arăta Nicolae Iorga, pentru că i-au salvat de bolşevici. La 30 aprilie şi 1 mai trupele române au atins râul Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace în zona Csap - Munkacs. Ionel Brătianu şi întreg guvernul român au arătat că ocuparea unui asemenea aliniament nu înseamna revendicarea unor teritorii din Ungaria, ci era determinată de necesitatea de a avea, până la renunţarea de către Ungaria bolşevică a planurilor sale expansioniste asupra teritoriilor româneşti şi la dezmembrarea acesteia, o poziţie mai uşor de apărat. Justeţea poziţiei guvernului român e demonstrată de nota ultimativă trimisă de Cicerin şi Rakovsko din partea Ucrainei, care cerea României evacuarea Basarabiei în decurs de două zile. Un al doilea ultimatum cerea României să evacueze Bucovina. V. I. Lenin îi comunică telegrafic lui Bela Kun că prin Basarabia, Bucovina şi Galiţia urma să ajute Republica Sovietica Ungară. Oameni politici români, ca Alexandru Vaida, Tache Ionescu, Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu, dr. Constantin Angelescu, arătau factorilor de decizie de la Paris pericolul pe care îl reprezenta pentru Europa refacerea forţelor militare ale Ungariei Sovietice. Budapesta sub asediu Aceste temeri erau îndreptăţite, întrucât la 20 mai 1919 bolşevicii maghiari ocupau întreaga Cehoslovacie, reanexând-o Ungariei. Deşi guvernul bolşevic ungar, presat de marile puteri, încheie un armistiţiu cu Cehoslovacia, Marele Cartier General Român, condus de Ion Antonescu, hotărăşte menţinerea poziţiilor pe Tisa, ca linie strategică, pe considerentul că Ungaria nedezarmată nu oferă nicio garanţie. Guvernul român constată intenţiile agresive ale guvernelor bolşevice maghiare şi sovietice, deplasările de forţe în regiunea frontului român, incursiunile peste Tisa. Ionel Brătianu a convins opinia publică internaţională că amplasarea Armatei române pe Tisa salvează de comunism statele democratice europene. De altfel, viitoarele atacuri ale Armatei bolşevice maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care prevedeau declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice. Pe data de 19 spre 20 iulie 1919, bolşevicii maghiari au atacat puternic Armata română, respingând-o până la Oradea. Trupele române declanşează contraofensiva şi, după şapte zile de lupte crâncene, se apropie de Budapesta. La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, intra în Budapesta. În condiţiile în care marile puteri tindeau să considere evenimentele militare din centrul Europei un gen de conflict local şi se arătau prea puţin interesate de modul în care frontierele aveau să respecte sau nu cerinţele impuse de voinţa poporului român, conducătorii României, în frunte cu Ionel Brătianu, au fost conştienţi de gravitatea extinderii comunismului şi astfel au salvat încă o dată Europa de urmările instaurării unui regim totalitar criminal. România nu a avut niciodată pretenţii teritoriale; ea nu a luat teritorii nici măcar de la învinşii ei. Restabilind ordinea în ţările vecine, Ungaria, Slovacia, trupele române se vor retrage, cu toate că statele europene nu se împotriveau reîntoarcerii la ţara mamă a Maramureşului de nord (aşa numita Ucraina trans-carpatică). Vaida Voievod amână la nesfârşit asumarea acestei responsabilităţi şi pierde o şansă istorică: extinderea reunificării câtorva dintre provinciile Daciei Mame. O generozitate scump plătită De la începuturile istoriei sale poporul nostru nu a făcut decât să cedeze teritorii, sperând ca în felul acesta să-şi facă prieteni printre vecinii noi sosiţi. Astfel, primii invadatori, grecii sosiţi în Europa în 1900-1400 i.d.H., în patru valuri, ahei, ionieni, dorieni şi eolieni, ocupă parte din peninsula balcanică şi toate insulele Mării Egee. Ei sunt urmaţi de alţi invadatori, celţii, prin anii 500 i.d.H., care au fost respinşi de Burebista, la marginile Imperiului dacic, pe malurile lacului Constanţa (Elveţia de azi ). În anul 106 d.H., printr-un război fraticid, romanii sub conducerea lui Traian vor ocupa 14% din teritoriul Daciei, pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 165 ani. În secolul IV-VI d.H., sosesc slavii, care se vor aşeza la sudul Dunării, cât şi în Maramureşul de nord. În mod persistent, de-a lungul secolelor viitoare, ei vor trece Bugul, ca apoi să se aşeze şi pe malurile Nistrului, pe care au încercat şi încă mai încearcă să-l traverseze. Ungurii sosiţi în secolul al IX-lea d.H., în Panonia, vor mai aştepta câteva secole până când să pătrundă în Transilvania. Prin sud, cam în acelaşi timp, sârbii ne ocupă spaţiul vlaho-dardan, Kosovo de azi, pentru minele de aur, argint şi plumb ce se găseau pe acolo. Pentru aceleaşi raţiuni ei vor ocupa partea vestică a văii râului Timoc, în timp ce bulgarii o vor ocupa pe cea estică. Peste 1.400.000 de români, vlahi, cum ne numesc ei, mai trăiesc şi azi prin această vale. Banatul, aşa-zis sârbesc, "a plecat" şi el de la noi. Zeci şi sute de mii de daco-români trăiesc şi azi pe acolo, şcolile fiindu-le desfiinţate. Vlahii, vlacii, aromânii, toţi urmaşi ai aceloraşi daci, trăiesc în afara graniţelor României cu milioanele. Nicio ţară "vecină şi prietenă" nu-i lasă să aibă şcoli ori biserici în limba daco-română; mai mult, nici nu-i recunoaşte că ar exista, nu-i recunoaşte ca "minorităţi". Din Bucovina, ucrainenii i-au trimis prin Siberia ori pe undeva prin imperiul sovietic, depopulând spaţii uriaşe de acest popor daco-român, care le amintea prin prezenţa lui că ei sunt nişte noi sosiţi. În aceste condiţii, la 3 august 1919, poporul român şi guvernul său le-au arătat încă odată vecinilor că ajutându-I să să elibereze de comunism nu i-au desconsiderat ci, chiar mai mult, le-au respectat dreptul istoric de a avea un teritoriu liber. Considerând că gestul de atunci, care i-a costat pe români vieţi omeneşti, merită preţuit cum se cuvine, să-i omagiem pe aceşti eroi ai neamului, care au scăpat Europa de comunism şi să ciocnim un pahar de vin cu prietenii vecini unguri. Mulţi dintre ei trăiesc şi azi în acea Transilvanie. Cum noi, români emigranţi în America, atât timp cât respectăm această ţară, dorim să avem, alături de îndatoriri, şi toate drepturile, tot aşa şi ei, emigranţi de secole în Transilvania, trebuie să se bucure de toate drepturile, atâta timp cât îşi respectă obligaţiile de cetăţeni români. Poporul daco-român a fost, este şi va fi un popor primitor şi prietenos.