Miron Pompiliu (1847-1897), pe numele său adevărat Moise Popoviciu, fiul popii Nicolae din Ştei, a fost unul dintre poeţii importanţi ai "Junimii", folclorist, publicist şi prieten intim al lui Eminescu cu care, de altfel, a şi locuit câţiva ani împreună. Toate acestea îl înscriu ca un reper definitoriu pe axa literară care porneşte la vale din Vaşcăul lui Andriţoiu spre Beiuşul lui Pituţ. Dacă, la Beiuş, amintirea lui Gheorghe Pituţ este mereu vie prin festivalul anual de creaţie literară care îi poartă numele, prin bustul poetului din parcul central şi prin atribuirea numelui său unei străzi a oraşului, la Ştei, posteritatea lui Miron Pompiliu este grav atinsă în cea mai palpabilă urmă a vieţuirii acestuia în urbe: casa natală. Deşi bustul poetului veghează în zona centrală a Şteiului, iar plăcuţa cu numele străzii - "Miron Pompiliu" - tronează chiar pe peretele casei memoriale a celui care i-a fost prieten lui Eminescu, aceasta, casa, adică, se coşcoveşte continuu, iar găurile din pereţii de chirpici sunt tot mai mari! Lăsând la o parte formalismul bustului şi al atribuirii numelui lui Miron Pompiliu străzii care i-a fost uliţă a copilăriei, considerăm că deteriorarea ireversibilă a casei natale a poetului ar lăsa o pată de neşters pe obrazul edililor Şteiului şi ar constitui o pierdere imensă pentru patrimoniul cultural bihorean! Desigur, şteienii vor putea trăi şi fără casa natală a lui Miron Pompiliu, aşa cum locuitorii Vaşcăului au acceptat ideea demolării casei lui Alexandru Andriţoiu, dar, în acest fel, cultura română va sucomba! Cu siguranţă, de-acolo de sus, dintre stele, poetul lasă să-i cadă câte o lacrimă văzând decrepitudinea locului unde a învăţat graiul românesc, iar de-aici, din lume, de pe câte-un raft de bibliotecă, din câte o carte colbuită de ani, ne urmăresc, ca o premoniţie, versurile lui Miron Pompiliu: "Casă albă, dragă mie,/ Ce-a fost soarta să ne fie!/ Vânt a pustiu bate-n tine/ Şi durerea geme-n mine."