S-au împlinit 35 de ani de când trupele sovietice au intrat în Cehoslovacia, într-o foarte bine orchestrată invazie menită să înăbuşe perioada de reforme politice şi economice cunoscute sub denumirea de Primăvara de la Praga- reforme iniţiate de noul pe atunci prim-Secretar al Partidului Comunist, Alexander Dubcek. O mişcare văzută de Leonid Brezhnev şi alţi lideri importanţi de la Moscova ca o serioasă ameninţare la adresa influenţei Uniunii Sovietice asupra statelor socialiste din estul Europei. Şi Moscova a acţionat. În primele ore ale lui 21 august, avioane sovietice au început să aterizeze pe neaşteptate pe aeroportul Ruzyne din Praga, iar la scurt timp, tancurile sovietice şi-au făcut apariţia pe străzile înguste ale Pragăi. În doar patru ore, trupele străine au luat poziţii strategice în tot oraşul, au încercuit clădirile Comitetului Central al Partidului Comunist, punând stăpânire şi pe Piaţa Wenceslav şi, mai târziu, controlând televiziunea şi radioul Cehoslovac. Dubcek şi alţi reformatori au simţit din plin trădarea partenerilor din Pactul de la Warşovia: Polonia, Ungaria, Germania de Est, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Este important de reamintit aici că singurul stat din blocul comunist care nu a fost de acord să-şi trimită trupele în Cehoslovacia a fost România. Acest fapt a fost foarte apreciat în cercurile diplomatice internaţionale şi mai ales în cele occidentale şi a arătat foarte clar că România se situează pe o poziţie foarte clară în ceea ce priveşte conceptul de independenţă şi suveranitate, chiar dacă în acele momente putem fi siguri că liderii de la Bucureşti nu aprobau reformele de la Praga. Pe de altă parte, pentru opozanţii regimului comunist din Cehoslovacia, intervenţia sovietică a însemnat dovada finală că, în miezul său, Moscova a fost întotdeauna tiranică, fiind capabilă să facă orice pentru a-şi impune voinţa. Primăvara de la Praga - seria de reforme şi libertate culturală care au urmărit ridicarea cenzurii, stabilirea dialogului civic, iniţierea dezbaterilor asupra greşelilor trecutului, noi libertăţi în ceea ce priveşte publicarea cărţilor şi a presei s-a dovedit a fi un experiment cu o viaţă foarte scurtă. Socialismul cu faţă umană a fost călcat în picioare de prezenţa a mai mult de 200.000 de soldaţi străini, care şi-au triplat numărul până la sfârşitul acelei săptămâni. Curând, şi datorită reportajelor transmise de televiziunea Cehoslovacă în dimineaţa de 21 august - atât cât mai era timp - despre uciderea cetăţenilor cehi, a început să-şi facă loc un crescând sentiment de furie şi neîncredere, care a devenit dominant în inimile cehoslovacilor. Cineva din televiziunea din Praga spunea: ?Până seara ne-am dat cu toţii seama că am putea ajunge aliniaţi în faţa unui zid, gata pentru a fi executaţi?. Cam aceasta era atmosfera din Praga, în acele zile sumbre. Analistul politic Zdenek Zboril este de părere că Dubcek a încercat să facă multe compromisuri pentru a salva rezultatele reformelor, dar s-a îndepărtat foarte mult de idealurile mişcării. Zboril spune că Dubcek nu putea face mai mult: ?Era totuşi un comunist?, care nu a putut accepta că socialismul ca ideologie era mort, dar era un sistem căruia îşi devotase toată viaţa. De la acele zile au mai trebuit să treacă alţi 21 de ani de opresiune pentru Cehoslovacia, înainte ca cehii şi slovacii să trăiască în libertate.