Incapacitatea de a absorbi fondurile structurale face ca România să plătească la Uniunea Europeană mai mult decât primeşte. Paradoxal, codaşa Europei a ajuns în clubul select al contribuitorilor neţi, alături de Germania, Marea Britanie, Suedia sau Olanda, ţări care plătesc la bugetul Uniunii Europene mai mult decât primesc.
În calitate de membru al Uniunii Europene, România trebuie să achite, în acest an, o contribuţie de 1,15 miliarde euro, din care deja au fost virate peste 900 de milioane. Suma iniţială era de 864,4 milioane euro, dar, între timp, contribuţia ţării noastre s-a majorat cu 250 de milioane de euro, datorită mai ales creşterii economice înregistrate în 2007. În schimb, avem de încasat, până în 2013, circa 30 de miliarde de euro din fondurile structurale, bani care - atenţie! - sunt condiţionaţi de prezentarea unor proiecte şi programe viabile. Integrarea României în UE a fost văzută, ani la rând, mai mult ca un cadou făcut nouă, de care ne vom bucura stând la căldurică în Uniunea Europeană, unde, nu-i aşa, e cald şi bine şi nu ne mai supără nimeni. Dar lucrurile se pare că stau cu totul altfel, de vreme ce realizăm, treptat, că România reprezintă pentru Europa, în primul rând, o piaţă de desfacere menită să fie controlată, anual, prin baremuri şi parametri impuşi în favoarea sau defavoarea ţării noastre. Pentru a-şi asigura piaţa de consum pentru produsele sale, UE impune limitarea producţiei proprii în anumite sectoare. Înghiţind ceea ce ne vine din afară, devenind aşadar folositori Europei, începem să înţelegem care a fost motivul integrării noastre premature în sânul comunităţii europene. Propaganda integrării a funcţionat perfect. Ani la rând, s-au tot rostit fraze demagogice cu privire la valorile europene şi la nivelul de civilizaţie ce vor fi asimilate de noi, odată cu integrarea, creându-le, astfel, românilor iluzia că Europa nu va dormi liniştită până când nu ne va vedea şi pe noi spălaţi, parfumaţi şi cu unghiile tăiate. De fapt, europenii occidentali nu fac altceva decât ceea ce ştiu ei cel mai bine să facă în istorie, şi anume să creeze colonii, fapt care nici nouă, de altfel, nu ne creează probleme de adaptare, având atâta experienţă istorică în a fi slugi la noi acasă. Românul îşi continuă, şi în relaţia cu Europa, destinul său istoric, de a se pune preş oricui vine de afară, de a se freca de piciorul mai mare al stăpânului, pentru ca, mai apoi, să-şi răzbune umilinţa îndurată asupra celui pe care îl poate şi el umili, de obicei, tot un român. Iar dacă nu ne mai rămâne nimic de făcut, ne întoarcem la folclor - care nu numai că nu are probleme de conservare, ba e chiar actual, reprezentând viaţa cotidiană în anumite laturi ale ei - prin care ne trecem dorurile, bocetele şi veselia noastră cu care sperăm să-i impresionăm pe străini. Asta, în cazul în care nu ne apucăm să-i speriem cu deprinderile multora dintre ai noştri. Sigur, sunt şi români aflaţi în străinătate care muncesc pe rupte, dar care, dacă se vor întoarce cu agoniseala de câţiva ani şi cu gândul de a porni o afacere, vor veni şi cu handicapul absenţei din ţară, unde, dacă nu eşti pe lângă cei care trag sforile, eşti izolat complet. Mai grav e că, dincolo de toate realităţile României concrete şi profunde, vom auzi, în continuare, placa politicilor europene fără putinţă de concretizare şi, pe deasupra, ne vom alimenta zilnic cu porţia de scandaluri de moment ale clasei politice.
La toate acestea, noi nu reacţionăm altfel decât îndemnându-ne unii pe alţii să tragem semnalul de alarmă, pentru a opri trenul care nu merge în direcţia bună. Fără putinţă, însă, de a scăpa de pe linia ce duce spre nicăieri...