După grevele şi protestele studenţeşti care au umplut mult timp primele coloane ale rubricilor de ştiri din mass-media, a venit rândul cadrelor didactice să-şi manifeste profunda nemulţumire cu privire la situaţia învâţământului românesc. În momentul în care guvernanţii se laudă cu jumătate de apreciere primită de la Uniunea Europeană, condiţiile materiale şi mai ales salariile din învăţământ sunt departe de ceea ce se poate concepe în cadrul aceleiaşi uniuni. În condiţiile în care puseurile succesive de reformă au dus la deplina împotmolire/inconsistenţă a acesteia, făcând din licee şi universităţi eficiente producătoare de şomeri cu diplome; în condiţiile în care fiecare nou-ministru ajuns la cârma învăţământului simte pornirea de a modifica nişte legi şi aşa nerespectate, cea mai gravă problemă o reprezintă cronica subfinanţare a şcolii româneşti, care a ajuns să trăiască, asemenea slujbaşilor ei, de pe o zi pe alta. De aici, starea jalnică şi anacronică a majorităţii şcolilor, de la ţară sau de la oraş, clădiri şi dotări străvechi,cârpite ici-colo cu un mobilier sau un calculator nou. De aici, lipsa de interes a tinerilor şi a cadrelor de valoare pentru această profesie, migrând spre alte domenii mai atractive sau alte zări mai albastre. În locul unui statut social onorabil, cadrele didactice au ajuns în situaţia unor salarii de supravieţuire, care fac faţă cu greu avalanşei de scumpiri ale acestei toamne. Ce face Guvernul? Guvernul continuă să manifeste lipsă de voinţă politică pentru a trata învăţământul ca prioritate naţională, conform legii. Bugetul prevăzut a fi alocat şcolii pe anul 2004 este sub nivelul legal, aducând învăţământul într-o situaţie şi mai proastă decât cea din 2000, anul marii greve generale. Procentul real din PIB a fost în 2000 de 3,36, iar în 2004 va fi de 3,23. În schimb, s-a dublat bugetul Ministerului Muncii, pentru a finanţa în mare parte nemunca, şi pentru a obţine voturi la viitoarele alegeri. Faţă de această situaţie, conducerea FSLÎ a elaborat, în şedinţele din 9 octombrie şi 4 noiembrie a.c., o platformă de revendicări prin care cere acordarea unui procent din PIB aprobat de cel din alte ţări candidate la intrarea în Uniunea Europeană (de exemplu în Ungaria se dau 5,4%), creşterea coeficientului de la care se calculează salariul la nivelul salariului minim pe economie (actualmente 2.500.000), întocmirea nomenclatorului bolilor profesionale din învăţământ, stabilirea finanţării de la bugetele locale la minimum 30%. Pentru susţinerea acestor revendicări, pe data de 13 nov. 2003, va avea loc un miting în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, urmat de un marş de protest, la care vor participa şi reprezentanţi ai sindicaliştilor bihoreni. În cazul lipsei unei analize responsabile şi a nesoluţionării revendicărilor până la aprobarea în Parlament a bugetului pe 2004, se va recurge şi la alte forme legale de luptă, colegii din şcolile bihorene fiind deja consultaţi în legătură cu amplasarea acestor proteste, care pot culmina cu o grevă generală. În luarea unei hotărâri, sindicaliştii sunt rugaţi să nu asculte cântecele de sirenă ale Ministerului care a promis multe şi a realizat puţine. Facturile umflate acum nu se pot plăti cu autonomia şcolară din anul viitor, iar promisiunile de creşteri salariale ale dlui ministru au la bază nişte criterii la fel de aburite ca şi intervenţiile domniei sale în timpul bac-ului din iulie 2003. Pentru că minciunile şi diversiunile menite să descurajeze vor continua, amestecând măriri de salarii cu indexări şi autobuze şcolare cu ARO-uri, reforme neîncepute şi reforme nepricepute, colegii sindicalişti va trebui să fie foarte decişi, o dată ce au păşit pe drumul acţiunilor revendicative.