A devenit tradiţie sărbătorirea, la 15 martie, şi în localităţile româneşti cu populaţie maghiară, a zilei naţionale a Ungariei. Şi în acest an, spre cinstea majorităţii româneşti, maghiarii din Transilvania s-au simţit la ei acasă, cu ocazia aniversării izbucnirii Revoluţiei de la 1848. Din păcate, însă, şi Ungaria s-a simţit la ea acasă în Ardeal. Atât prin reprezentanţii săi oficiali, care nu s-au dat în lături de la declaraţii inflamante, cât şi prin exponenţii revizionismului unguresc ce activează pe teritoriul României. Cel mai agresiv în declaraţii a fost liderul UDMR, Marko Bela, viceprim-ministru al Guvernului României. Foarte tranşant, oficialul… român a declarat, pe scena Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca: "Pe bursa europeană, preţul acţiunilor libertate, al acţiunilor egalitate, al acţiunilor fraternitate a crescut în 1848, dar în secolul al XX-lea valoarea lor s-a prăbuşit la minimul istoric: libertatea însemna că majoritatea e liberă să deporteze, să întemniţeze sau măcar să priveze de limba maternă minoritatea, egalitatea însemna că timp de epoci întregi, naţiunile de pe aici au putut răbda de foame în mod egal, iar fraternitatea însemna că exista un frate mai mare - un Big Brother, cum i se spune azi, cu cuvintele lui Orwell, care ştia tot, vedea tot şi de a cărui dragoste unilaterală aproape că am crăpat". Plastică exprimare, concis mesaj. Vorbitorul, proaspăt reales în fruntea UDMR, nu s-a oprit, însă, aici. De la generalităţi precum cele de mai sus, a venit mai spre zilele noastre şi ale extremiştilor dureri: "Statul naţional este o invenţie foarte şireată, care, pe termen lung, îi transformă în învinşi şi pe învingători, îi împinge şi pe ei în stare de dependenţă, nici ei nu vor fi fericiţi, fiindcă se tem continuu de minoritate, tremură permanent că cineva le confiscă această găselniţă istorică, această vechitură sclipitoare, numită, repet, stat naţional: un stat, o naţiune, o limbă". După ce a deplâns, astfel, condiţia jalnică a nătărăilor ce mai ţin la ideea de stat naţional, Bela a trasat îndemnul final: "Am spus adineaori că statul naţional a înfrânt naţiunile. Acum, naţiunile trebuie să înfrângă statul naţional!". Şi ca să nu mai existe dubii, a şi exemplificat, în acest sens: în Uniunea Europeană "vor putea fi împreună maghiarii cu maghiarii", cu condiţia de a făuri "o Transilvanie după model elveţian". Am preferat să citez pe larg, pentru a nu lăsa posibilitatea unor îndoieli cu privire la exactitatea spuselor preşedintelui UDMR. Se nasc, din cele expuse deja, câteva întrebări: Care naţiune trebuie să înfrângă statul naţional? De ce Transilvania, o regiune istorică, e comparată cu un stat? Şi de ce musai cu Elveţia confederală? Iată cum se afirmă, încă o dată, răspicat obiectivele unei părţi agresive a minorităţii maghiare: transcenderea de către naţiune a graniţelor de stat, dizolvarea acestora în noile condiţii geopolitice şi federalizarea României, pentru a permite reunirea maghiarilor sub umbrela europeană. Iar politica paşilor mărunţi, practicată sistematic, în această direcţie duce, oricâte iluzii şi-ar face liderii români de la Bucureşti. E grav că nr. 2 al cabinetului român îşi permite să facă astfel de declaraţii belicoase la adresa ţării care îl hrăneşte pe el şi şleahta lui de mafioţi dedulciţi la mierea politichiei dâmboviţene, fără a uita, însă, o clipă care le sunt obiectivele. Dovada că aceste obiective antiromâneşti sunt girate de Budapesta o reprezintă prezenţa preşedintelui Ungariei, care s-a aflat în Ardeal, în ultima perioadă, cât Băsescu şi Tăriceanu la un loc, din 2004 încoace. Solyom Laszlo a punctat clar necesitatea unei strategii naţionale, susţinute economic, a maghiarimii din bazinul carpatic, pe baza relaţiilor cu ţara-mamă, precum şi nevoia de autonomie culturală şi teritorială, "ca drept al minorităţii la modul general". Aşadar, şeful statului vecin vine în vizită şi expune, în capitala spirituală a Ardealului, la Cluj-Napoca, un punct de vedere pentru care nu numai că nu este taxat de nici o oficialitate locală sau centrală, dar care a şi fost trecut cu vederea de presa românească, mult mai preocupată de fâsurile marinarului beţiv care conduce România ca pe o corabie în derivă, pe puntea căreia echipajul îşi face de cap. Aflând despre elucubraţiile liderilor politici maghiari din Ungaria şi România, formulate cu nonşalanţă la Cluj-Napoca, mi s-a făcut, brusc, dor de Funar. Unde a fost Boc cel băţos, altfel, când vine vorba de apărat pulpana jupânului său de la Cotroceni? De ce tace când nu trebuie acest pigmeu politic cocoţat în fruntea primăriei clujene, aşa cum a tăcut şi la 1 Decembrie, când maghiarii au depus o coroană cu panglică de doliu la statuia lui Avram Iancu? Despre tăcerea indiferentă a şefului de Guvern al lui Marko Bela sau a piromanului-pompier de la Cotroceni, nu mai e nimic de zis. Ne-am obişnuit ca, obsedaţi de întrecerea lor obsesivă pentru putere, să uite că, dincolo de ecrane, există un popor pe care-l dezamăgesc în fiecare zi. Şi mai există o ţară uitată de Bucureşti şi transformată de Budapesta într-un preş pe care se revarsă frustrările istorice aflate la baza unor planuri iredentiste.