Oradea, 15 martie, ora 9.00 dimineaţa. O zi ca oricare alta. Linişte în redacţie, linişte pe străzi. Apoi, focuri de armă. Mai multe. Se dă alarma. Autorităţile se mobilizează. Şi presa. Ajungem în zonă. Un cartier la fel de liniştit, nimic deosebit, case, oameni, flori. Poliţia izolase zona.

 

Nu suntem lăsaţi să ne apropiem. „E câmp infracţional. Nu intraţi!”, ţipă un poliţist local pus să păzească locul. Insistăm. „Nu intră nimeni pe aici. Mergeţi prin altă parte!”. Mergem. Găsim o altă stradă. În faţa unei case, poliţişti, criminalişti, vecini curioşi. Se iau amprente de pe o maşină. Încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat. „Nu ştim exact. Am văzut un om rănit care striga după ajutor. A fost împuşcat, a venit ambulanţa şi l-a luat”. Sunăm la spital. Nu e grav. Atmosferă relaxată. Discutăm între noi. Se mai întâmplă. Aşa e dacă se vând arme cu bile la ABC. Sunăm la parchet. Tăcere. Sunăm pe rând. Nimic. Sunăm la poliţie. Ancheta e coordonată de Parchet. Procurorii coordonează, ei dau detalii. Aşa e legea. La procurori, însă, e tot linişte. Ne-am obişnuit. Sperăm să obţinem informaţii mai târziu. Bine că rănitul e ok. Râdem, glumim. Vin alţi vecini. Povestesc că în imobil locuia o fată. Din cauza ei s-au certat. Doi bărbaţi, o singură femeie. Aha, ok. Poveste clasică. Se întâmplă. Unde e fata? Tăcere. Ne uităm unii la alţii. Găsim un poliţist amabil. Unde e fata? „A luat-o cu el”, vine răspunsul. Cine? „Bărbatul care a tras”. Ne uităm unii la alţii din nou. Cu ce s-a tras? Cu bile, nu? - întrebăm, sperând. „Nu ştim”. Atmosfera nu mai e relaxată. O luăm la pas pe străzile din jur. Găsim alţi vecini. O doamnă ne spune că fata a fost luată cu forţa şi înghesuită în maşină. „I-a pus pistolul aşa, la cap, am văzut eu”. Nu ştim dacă să o credem sau nu. Ne apropiem din nou de poliţişti. Poliţiştii au staţii de comunicare. Se aude din staţii numele suspectului şi numele fetei. Nu le înţelegem prea bine. Apoi numărul maşinii. Poliţiştii sunt deja pe străzi. În filtre. Caută un BMW. Ne dăm seama că nu e bine. Sunăm în redacţii. „Aici nu e ok. O fată a fost răpită de un suspect înarmat”. Ştirile încep să apară. Cu numărul de maşină cu tot. Neconfirmat oficial. Cu „se pare că”, „din declaraţiile martorilor” şi „potrivit unor surse neoficiale”. Autorităţile încă tac. Parchetul nu răspunde. Stăm pe lângă anchetatori la faţa locului. Tragem cu urechea. Speculăm. Criminaliştii au terminat cu maşina. Se mută la faţada casei. Acolo a intrat un glonţ. Aşteptăm. „E armă letală, glonţ de 9 mm”. Nu e bine deloc. Cerem detalii, dăm telefoane. La parchet, linişte. Nimic. Doi vecini se întorc de la declaraţii. Stau de vorbă cu presa. Fata era vizitată de mai mulţi bărbaţi. Se certau, s-au bătut. Aseară a fost scandal. O femeie susţine că a auzit patru sau cinci focuri de armă. Încep să număr. Eu ştiu de unul în faţadă. Şi încă unul care a rămas în umărul bărbatului rănit. Unde sunt celelalte? Îmi trece un gând prin minte. Îl alung repede. Cercetarea la faţa locului este pe terminate. Se pregătesc să ridice maşina tinerei, din faţa casei. Plecăm şi noi. Fiecare la redacţia lui. Telefoanele continuă. Parchetul tace. E o zi în care un om înarmat umblă liber pe străzi. Cu o tânără, probabil, răpită. După ce a împuşcat deja un bărbat. Purtătorul de cuvânt, comunicatorul, nu răspunde nimănui. Oradea, 15 martie, ora 14.30. „Au găsit fata împuşcată în cap”. Şoc. Verificăm. Pe surse. E adevărat. Cadavrul tinerei a fost găsit în maşină, abandonată lângă Sântion. Suspectul a dispărut. Probabil tot înarmat. Şoc din nou. Pentru noi. Pentru autorităţi, nu. Ele tac în continuare. Ştirile se răspândesc rapid. Mii de cititori iau „cu asalt” site-urile ziarelor locale. Televiziunile centrale transmit: „Şoc şi groază la Oradea!”, „Agresor periculos şi înarmat liber!”, „Stare de alertă!”, ba chiar „Oradea este un oraş sub teroare”. O colegă mă întreabă dacă să îşi mai plimbe copilul în parc. Habar nu am. Îmi spun că nu are rost să devenim paranoici. Apoi îmi spun că nu se ştie niciodată. Nu ştim unde este criminalul. Oamenii sunt la muncă. Liniştiţi. Îşi văd de ale lor. Să nu alarmăm cetăţenii degeaba. Sau? Autorităţile nu îşi pun problema. Ele tac. Sun, a cine ştie câta oară, la Parchet. Grijile mele se risipesc. Purtătorul de cuvânt trăieşte! Îmi răspunde senin că a transmis un comunicat. E aproape ora 16.00. Parchetul comunică nimic. Ne spune ce ştiam deja. Şi că se fac cercetări, se acţionează, se… şi se… Nimic concret. Identitatea suspectului nu este făcută publică nici acum. Vorbesc cu alţi colegi. Suntem cu toţii de aceeaşi părere. E inadmisibil. Comunicaţional, cazul a fost gestionat dezastruos. E bătaie de joc. Nu faţă de presă. Am mai spus, ne-am obişnuit. Faţă de populaţia care are dreptul să fie informată corect. Şi prompt. Să ştie că ar putea exista un pericol. Cine e criminalul? Unde sunt datele lui, poza lui? Să ne dea cineva ceva să putem atenţiona publicul! Colegilor mei li s-au cerut cereri scrise. Da, scrise. De alea la care autorităţile să răspundă în 10 zile. Sau în 30. De la primele focuri de armă au trecut deja opt ore. La ora 17.00 identitatea suspectului este făcută publică. Poliţia transmite semnalmente, nume şi o fotografie. Face apel la cetăţeni. Oamenii sunt rugaţi să sune la 112 dacă îl văd pe Adrian Hladii. Peste o oră şi jumătate se face noapte. Se termină şi ancheta la locul în care a fost găsită maşina şi cadavrul. Poliţiştii îl caută pe suspect, îmbrăcaţi cu veste antiglonţ şi căşti. Ziariştii sunt şi ei acolo. Ei nu au veste. Nici căşti. Au pixuri şi camere. Şi dorinţa de a-şi face meseria. De a informa publicul. În acest caz, au fost singurii cu o astfel de dorinţă. Au trecut de atunci trei zile. Suspectul, tot de negăsit. Autorităţile, tot în alertă. Parchetul, tot mut. Aşa e în anchetă. Nu ştim unde este Hladii. Dacă se ascunde în ţară, dacă s-a sinucis sau dacă e departe. Ce ştim sigur până acum este că nu a ieşit atunci în centrul oraşului cu arma din dotare cu tot. Dar dacă ar fi ieşit? În mijlocul unor cetăţeni neavizaţi, neinformaţi, nealertaţi? Care îşi vedeau liniştiţi de cumpărături, de muncă sau de plimbat copiii în parc? Autorităţile vor spune că nu ar fi fost posibil. Că răfuiala a fost între ei. Că populaţia nu a avut niciun moment de ce să se teamă. Şi că au considerat că nu e cazul să alarmeze cetăţenii sau să provoace panică. Că anchetele se fac la parchet şi nu la televizor. Şi că totul este sub control. Şi, totuşi? Dar dacă? Cine ar fi răspuns? În toate ţările civilizate, în astfel de cazuri, anchetatorii şi ziariştii sunt parteneri. Autorităţile comunică prompt, mesajul este diseminat prin mijloacele de comunicare în masă şi ajunge instant la populaţie. În principal pentru a-i face atenţi pe cetăţeni. Apoi, pentru a li se cere ajutor. Pentru că nu, Poliţia nu poate fi peste tot, pretutindeni. Un cetăţean informat corect este un ajutor extrem de util. Informaţiile care ajung la anchetatori, prin oameni, dezleagă de multe ori cazuri ca cel de la Oradea. La noi, însă, procurorii se ascund. Nu răspund. Îşi închid telefoanele. Nu au nimic de comunicat. Ziariştii sunt pericol public, cetăţenii trebuie să nu afle nimic. Întrebările şi insistenţele deranjează. Omul de rând nu trebuie să fie nici alertat, nici liniştit, în faţa unor titluri, ce-i drept, exagerate. În situaţii de criză, punem batista pe ţambal. În cazul de faţă, sperăm cu toţii că Hladii va fi prins. Viu, mort, rănit. Cum o fi. Când se va întâmpla, veţi afla. Pentru că, atunci când armele vorbesc, autorităţile sunt cele care tac. Nu peniţele.