Împlinirea a nouă decenii de la actul istoric al Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului - la 1 Decembrie 1918 - cu România constituie un prilej potrivit pentru a releva importanţa principiului autodeterminării naţionale şi, mai ales, modalităţile în care românii de pe ambele versante ale Carpaţilor au uzat de acesta, pe parcursul întregului an 1918, care reprezintă spaţiul temporal în care ei şi-au împlinit idealul unităţii naţionale, forţa motrice a istoriei noastre moderne şi temelia celei contemporane.

După ce românii din Regat au intrat
în război, în vara anului 1916, pentru a contribui la eliberarea fraţilor lor din Monarhia austro-ungară, s-a afirmat energic, prin efortul militar, voinţa acestora de a realiza unirea Transilvaniei cu România şi, de aceea, acţiunea lor a fost numită "războiul pentru întregire naţională". Războiul pornit de ei a fost considerat ca fiind unul "popular", care să ducă la realizarea statului unitar român. Referindu-se la desfăşurările posibile din cadrul Primului Război Mondial, V.I. Lenin afirma că "această epocă nu exclude, câtuşi de puţin, războaiele naţionale, de pildă, cele pornite de state mici (cum ar fi, de exemplu, România - n.n.)...împotriva puterilor imperialiste (subl. n. - A.F.), după cum nu exclude nici mişcările naţionale, pe scară largă, în Răsăritul Europei". Acest punct de vedere a fost formulat în luna iulie a anului 1916, pe când se afla în Elveţia. Înainte de a se îndrepta spre Rusia, V.I. Lenin s-a adresat, printr-o scrisoare (din 19 martie 1917), socialiştilor elveţieni, în care îşi exprima crezul politic de moment. La întrebarea: "Ce ar face partidul nostru (al bolşevicilor - n.n.) dacă revoluţia l-ar aduce la putere acum, el răspunde astfel: "Am duce la capăt eliberarea popoarelor asuprite de velicoruşi" (subl. n. - A.F.). În concepţia sa, "numai o Rusie liberă, care... să [nu mai asuprească] ...alte popoare mai mici..., va oferi Europei contemporane posibilitatea de a respira în libertate, de a scăpa de mizeriile războaielor". Şi, ca o concluzie firească, liderul bolşevic ajunge la încheierea că "recunoaşterea dreptului naţiunilor la autodeterminare (subl. n. - A.F.) este o deosebită urgenţă în epoca prin care trecem". V. I. Lenin a şi publicat o broşură cu titlul Despre drepturile naţiunilor la autodeterminare, în care susţine cu toată convingerea acest principiu, menţinându-şi poziţia şi în alte scrieri personale sau documente (elaborate tot de el) ale Partidului Comunist Bolşevic din Rusia.

În contextul aderării multor popoare
la principiul autodeterminării naţionale, asupra căruia I.V. Lenin s-a pronunţat favorabil, se impune atenţiei poziţia adoptată de preşedintele Consiliului Naţional Cehoslovac, profesorul Masaryk, care, la 31 octombrie 1918, a trimis un protest Comitetului Central Executiv al Sovietelor de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd. Liderul cehoslovac se pronunţă categoric împotriva unei Instrucţiuni a Sovietelor, care "cuprinde principiile viitoarei organizări a lumii", conform concepţiei bolşevicilor conduşi de Lenin. Cu un curaj neobişnuit, Thomas Masaryk remarcă faptul că "aceste principii contrazic principiile adoptate de revoluţia rusă: de autodeterminare a popoarelor (subl. n. - A.F.). Acele instrucţiuni cer autonomia Dobrogei, dar nu conţin "nimic despre cele 10 milioane de cehi şi slovaci", precum nici despre "cele 3 milioane de români din Austro-Ungaria". Era evident, deci, faptul că acest document politic sovietic "nu recunoaşte decât prin cuvinte principiul autodeterminării". După cucerirea puterii de către bolşevici, lucrurile vor lua o turnură şi mai negativă, deoarece V.I. Lenin îşi va revizui punctele de vedere şi va acţiona în contradicţie cu tot ceea ce a afirmat cu privire la principiul autodeterminării naţionale, care avea în vedere atât libertatea, cât şi "unirea popoarelor".


După ce, la sfârşitul anului 1917,
Statele Unite ale Americii au declarat război Austro-Ungariei, preşedintele american Woodrow Wilson a dat publicităţii celebrele "14 puncte" (în 8 ianuarie 1918), în care se limita la a face afirmaţii cu privire la "dezvoltarea autonomă a popoarelor" din acest stat multinaţional. Era un prim pas în înţelegerea dezideratelor acestor popoare, urmat de cel decisiv, în toamna anului 1918, când preşedintele Woodrow Wilson s-a edificat asupra realităţilor politice din centrul Europei, recunoscând şi susţinând dreptul la autodeterminare al tuturor naţionalităţilor din fostul imperiu bicefal. De altfel, reprezentanţii românilor, cehoslovacilor, polonezilor şi iugoslavilor din S.U.A. au organizat, la 15 septembrie 1918, o întrunire la Carnegie Hall din New York (la care au participat peste 40.000 de persoane), cu prilejul căreia a fost adoptată o moţiune trimisă (la 20 septembrie) preşedintelui Wilson. Acesta a răspuns, cu promptitudine, că "Guvernul Statelor Unite ale Americii e întru totul de acord cu aspiraţiile popoarelor amintite şi că, după convingerea sa, "Austro-Ungaria este o şandrama putredă care nu mai poate fi ţinută în picioare... şi a cărei dezmembrare a devenit o necesitate" (subl. n. - A.F.).

La 12 octombrie 1918, în casa
din Oradea a dr. Aurel Lazăr, liderul politic cel mai important al românilor bihoreni, s-a desfăşurat conferinţa membrilor din conducerea Partidului Naţional Român (care nu erau pe front), finalizată cu un document de excepţie, cunoscut în istoriografie ca Declaraţia de independenţă de la Oradea, ori Declaraţia de autodeterminare naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria. Ea a proclamat dreptul ramurii transilvane a poporului român la "autodeterminare", această decizie istorică echivalând cu o "declaraţie de despărţire a Transilvaniei de Ungaria". Reproducem fraza din Declaraţie care conţine principiul de autodeterminare naţională a românilor din anacronica Monarhie austro-ungară: "Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta sa..., naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere" (subl. n. - A.F.). Pentru viitor, "nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburile care se referă la situaţia politică a naţiunii române", în afară de Comitetul Executiv al P.N.R. şi "organele delegate de Adunarea Naţională", care va avea loc în scurt timp şi va constitui forumul de exprimare deschisă şi energică a ideilor de autodeterminare naţională şi de unire cu patria-mamă, România.

Declaraţia de autodeterminare naţională
a fost citită la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, fiind, astfel, adusă la cunoştinţa acestei instituţii, a guvernului ungar şi a opiniei publice din imperiu, hotărârea românilor de a se "despărţi" de acesta şi de a-şi decide singuri viitorul. În aceeaşi zi, din Paris, George Moroianu îi scrie lui R.W. Setton-Watson, unul dintre prietenii sinceri ai românilor transilvăneni, atrăgându-i atenţia asupra documentului la care ne referim: "La declaration de Vaida a été trčs nette que le Roumains de Transylvanie n'ont jamais reconnu au parlement hongrois et ŕ son gouvernement de droit de les represénter et que seul notre parti national a le droit de represénter nos Roumains devant le Congres de paix". Peste câteva zile, mai exact în 4 noiembrie 1918, istoricul şi publicistul englez afirma - într-o corespondenţă pe care i-a trimis-o lui Alexandru Vaida Voievod - următoarele: "Naturellment, nous ne pouvons parlé au nom de milieux officiels britanniques, mai nous pouvons vous assurer qu'on est trčs bien disposé ŕ Londres aux Roumains et que dans les grands lignes on continuera d'appuyern la cause de l'unité nationale roumaine sur la base des principes de nationalité et d'auto-détermination" (subl. n . - A.F.). Menţionăm, de asemenea, faptul că R.W. Seton-Watson a reprodus în paginile periodicului pe care-l edita, adică în The New Europe, atât textul Declaraţiei de la Oradea (pe care, în acest mod, a făcut-o cunoscută cititorilor englezi), cât şi unele pasaje din cuvântarea rostită de Al. Vaida-Voevod în Parlamentul budapestan.

Invocarea declaraţiei de la Oradea
o găsim şi într-un scurt memoriu pe care Consiliul Naţional al Unităţii Românilor (de la Paris) îl trimite, la 4 noiembrie 1918, Puterilor Antantei. În numele Consiliului, documentul este semnat de vicepreşedinţii transilvăneni ai acestuia: Dr. Vasile Lucaciu şi Octavian Goga. Transcriem pasajul care se referă la principiile wilsoniene : "...semnificativ este faptul că Comitetul Naţional [Român], care din 1881 reprezintă voinţa unanimă a românilor din Ungaria s-a pus sub egida principiilor proclamate de preşedintele Wilson. În consecinţă, acest comitet a hotărât să se constituie ca naţiune independentă, separată de Austria şi Ungaria. Această hotărâre a fost prezentată la tribuna Parlamentului ungar de deputatul Alexandru Vaida-Voevod, care, în acelaşi timp, a negat acelui parlament dreptul de a reprezenta naţiunea română". Din acest moment, în numeroase împrejurări, locuitorii români din Transilvania îşi vor legitima deciziile cu principiul autodeterminării naţionale, al cărui apărător a devenit preşedintele american Wilson. Prin această poziţie a sa, el şi-a câştigat simpatia şi recunoştinţa românilor, ca şi a celorlalte popoare care s-au eliberat de sub stăpânirea austro-ungară.


Acceptat în perioada anterioară preluării puterii în Rusia, de către V..I. Lenin, ca pe o formulă mai mult propagandistică (dar care a avut un mare impact, împotriva voinţei sale ulterioare, asupra popoarelor din acest stat multinaţional), principiul autodeterminării naţionale a fost impus, în lunile de la sfârşitul anului 1918 şi la tratativele de pace de la Paris (1919-1920), de către preşedintele american Woodrow Wilson, care prin această atitudine a sprijinit lupta naţionalităţilor din defunctul Imperiu austro-ungar pentru libertate şi unitate naţională, contribuind implicit la recunoaşterea internaţională a actului de la 1 Decembrie 1918.